La 58 de ani, fiul meu mi-a spus că nu am voie să mă recăsătoresc. Atunci mi-am pus hainele într-o geantă și am plecat

— Dacă te măriți cu Sorin, eu nu mai calc în casa asta!

Radu a trântit palma pe masa din bucătărie atât de tare, încât ceștile au sărit în farfurioare. Nepoata mea, Ilinca, s-a speriat și a fugit în camera ei. Alina, nora mea, a rămas lângă chiuvetă, cu mâinile ude și privirea ațintită asupra soțului ei.

Eu țineam în palmă inelul simplu pe care Sorin mi-l dăduse cu o seară înainte.

— Este și casa mea, am spus. De fapt, este casa mea, Radu.

A încremenit. Adevărul îl durea mai tare decât orice insultă.

După ce soțul meu, Nicolae, murise, Radu se mutase cu Alina și Ilinca la mine. Apartamentul lor era luat prin credit, iar ratele deveniseră prea mari. Îl închiriau, plăteau banca din chirie, iar la mine stăteau fără să dea bani. Eu achitam întreținerea, cumpăram mâncare și o luam pe Ilinca de la școală.

Nu mă plânsesem niciodată. Era copilul meu. Cui să-i las ce am, dacă nu lui?

Dar, încet, ajunsesem să cer voie pentru propria viață.

Pe Sorin îl cunoscusem la policlinică. Așteptam amândoi la cardiologie. El făcuse o glumă despre aparatul de bonuri care nu mergea, iar eu râsesem după luni întregi în care uitasem cum sună râsul meu. Era văduv și el. Avea o casă mică lângă Pitești, o grădină și doi băieți plecați în alte orașe.

Nu venise să-mi ia apartamentul. Nu avea nevoie de banii mei. Voia doar să bem cafeaua împreună dimineața și să nu mai vorbim singuri prin case.

— Ce-o să spună mătușa Florica? a izbucnit Radu. Dar vecinii? Tata nici nu e mort de cinci ani!

— Sunt patru ani și opt luni, i-am răspuns. Știu exact. Eu am dormit singură în fiecare noapte.

Alina a închis robinetul.

— Radu, mama ta nu-i obligată să rămână văduvă ca să nu bârfească tanti Florica.

— Tu să nu te bagi!

— Ba mă bag. Pentru că o folosești. Cine plătește aici? Cine stă cu copilul nostru? Te sperie că se mărită sau că trebuie să ne descurcăm singuri?

Radu s-a făcut roșu. A tras scaunul, apoi l-a împins la loc. Nu avea răspuns.

În noaptea aceea am auzit cum se certau în șoaptă. El spunea că Sorin o să pună mâna pe casă. Alina îi repeta că apartamentul era pe numele meu și că eu puteam decide. Atunci am înțeles ceva urât: fiul meu nu se temea doar să nu mă piardă. Se temea să nu piardă confortul construit pe spinarea mea.

Dimineața mi-am pus hainele într-o geantă. Am lăsat bani pentru întreținere și cheia de rezervă pe masă.

— Unde pleci? m-a întrebat Radu.

— La Sorin. Pentru o vreme.

— Deci îl alegi pe el.

— Nu. Mă aleg pe mine.

Mi-au tremurat genunchii până la lift. Înăuntru am plâns cu mâna la gură, ca să nu mă audă vecinii. Ce ironie… chiar și atunci tot de gura lor îmi păsa puțin.

Am stat trei săptămâni la Sorin. Nu a fost o vacanță. Mă trezeam noaptea cu vinovăție, verificam telefonul și mă întrebam dacă Ilinca are pachet pentru școală. Alina mă suna zilnic, dar Radu nu mi-a vorbit zece zile.

A unsprezecea zi mi-a trimis doar atât: „Nu găsesc certificatul de garanție al centralei.”

Am râs și am plâns în același timp. Așa era el. Nu știa să spună că-i lipsesc.

Când a venit la casa lui Sorin, părea obosit. S-a așezat la poartă și și-a frecat palmele.

— Am plătit întreținerea, a zis. N-am știut că e atât.

— Este în fiecare lună atât.

A tăcut.

— Mamă… mi-a fost frică. Dacă pleci, dacă vinzi casa, dacă el devine mai important… Eu unde mai sunt?

M-am așezat lângă el.

— Tot fiul meu. Dar nu stăpânul meu.

Sorin nu s-a apropiat. Ne-a lăsat singuri, iar gestul acela l-a convins pe Radu mai mult decât toate explicațiile mele.

Nu s-au rezolvat lucrurile ca prin minune. Radu și Alina s-au întors în apartamentul lor și au renegociat creditul. Eu am păstrat locuința mea, iar cu Sorin am făcut acte clare, ca nimeni să nu creadă că urmărește averea celuilalt. Duminicile mâncăm împreună. Uneori tensiunea încă se simte, mai ales când rudele pun întrebări veninoase.

Dar Radu nu mai răspunde pentru mine.

La cununia noastră, m-a luat de braț și mi-a șoptit:

— Iartă-mă că am confundat dragostea cu dreptul de a te controla.

Oare câte mame își amână viața doar ca să nu-și supere copiii? Și când devine grija unui copil o colivie pentru propriul părinte?