Soacra mea a intrat cu cheia și a golit camera copilului, iar soțul mi-a spus că fac scandal din nimic. În seara aceea, însărcinată în opt luni, mi-am luat bagajul și am plecat

— Ce-ai făcut aici? am întrebat, sprijinindu-mă de tocul ușii, cu burta întărită de parcă și copilul simțea că ceva nu era în regulă.

Soacra mea stătea în mijlocul camerei bebelușului, cu mâinile în șold. Perdelele verzi pe care le alesesem dispăruseră. Pătuțul fusese mutat lângă calorifer, iar pe perete atârna un tablou mare cu un îngeraș.

— Am aranjat cum trebuie, a spus Doina. Verdele ăla era trist. Un copil are nevoie de lumină.

— Cum ai intrat în casă?

A ridicat din umeri.

— Mi-a dat Radu o cheie. Doar sunt mama lui.

În secunda aceea, nu perdelele m-au durut. Nici tabloul, nici pătuțul mutat. M-a lovit faptul că soțul meu îi dăduse cheia fără să-mi spună.

Eram însărcinată în opt luni și de câteva săptămâni dormeam prost. Aveam picioarele umflate, arsuri și o teamă pe care n-o spuneam nimănui: că n-o să fiu o mamă bună. Aveam nevoie de liniște. În schimb, Doina venea aproape zilnic cu sacoșe, sfaturi și hotărâri.

La început încercasem să fiu politicoasă.

— Nu mai mânca roșii, că se naște copilul cu pete.

— Doina, medicul mi-a spus că pot mânca.

— Medicii de acum spun multe. Eu am crescut doi copii.

Altă dată mi-a luat ceașca de cafea din față, deși era cafea fără cofeină.

— Vrei să-l agiți înainte să se nască?

Apoi a decis că băiatul nostru trebuia botezat neapărat Rareș, după bunicul lui Radu. Noi aleseserăm Matei. Când i-am spus, a început să plângă la masa din bucătărie.

— Înseamnă că familia mea nu contează.

Radu i-a pus imediat mâna pe umăr.

— Mamă, nu te supăra. Mai discutăm.

„Mai discutăm.” De parcă numele copilului meu era o negociere de familie.

În seara în care am găsit camera schimbată, l-am așteptat pe Radu în bucătărie. Doina plecase mulțumită, nu înainte să-mi spună că a doua zi aduce lenjerii albastre, fiindcă cele cumpărate de mine erau „prea subțiri”.

Radu a intrat obosit, și-a lăsat geanta lângă ușă și s-a dus direct la frigider.

— I-ai dat mamei tale cheie?

S-a oprit cu mâna pe sticla de apă.

— Pentru urgențe.

— Să-mi mute mobila e o urgență?

A oftat lung, de parcă eu eram încă o factură neplătită.

— Andreea, iar începem? A vrut să ajute.

— Nu i-am cerut ajutorul.

— Ești prea sensibilă în perioada asta.

Cuvintele acelea le mai auzisem. Când mama lui îmi controla frigiderul, eram sensibilă. Când îmi atingea burta fără să întrebe, exageram. Când anunțase toate rudele că va sta la noi o lună după naștere, eu făceam scandal din nimic.

— Nu vreau să locuiască aici după ce nasc, i-am spus. Am nevoie de intimitate. Avem nevoie să învățăm singuri.

— Și cine te ajută? Tatăl tău? a izbucnit el. Mama știe ce face.

M-a durut felul în care a spus „tatăl tău”. Tata, Mircea, locuia singur într-un apartament vechi din Ploiești și trăia din pensie. Nu avea bani mulți, dar mă suna în fiecare seară să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Uneori venea cu trenul și îmi aducea mere sau borcane cu compot, rușinat că nu putea oferi mai mult.

— Tata măcar bate la ușă, am răspuns.

Radu a trântit sticla pe masă.

— Nu mai pot cu comparațiile astea. Mama ne-a ajutat cu avansul la apartament. Ai uitat?

Nu uitasem. Ne dăduse zece mii de lei, iar de atunci fiecare perete părea să-i aparțină puțin. Radu rămăsese și fără o parte din venit după ce firma îi redusese programul. Eu intrasem în concediu prenatal. Banii erau puțini, ratele veneau lunar, iar ajutorul Doinei devenise argumentul pe care îl scotea la fiecare ceartă.

— Deci pentru zece mii de lei are dreptul să decidă cum îmi cresc copilul?

— Copilul nostru, m-a corectat el.

— Atunci poartă-te ca tatăl lui, nu doar ca fiul ei.

A rămas nemișcat. Pentru o clipă am crezut că înțelesese. Apoi și-a luat telefonul.

— Nu pot discuta cu tine când ești așa.

S-a închis în dormitor.

În noaptea aceea am dormit pe canapea. Pe la trei, Matei a început să lovească puternic. Mi-am pus palma pe burtă și am plâns fără zgomot. Nu voiam să-l trezesc pe Radu. Ce absurd… încă aveam grijă de somnul lui, în timp ce el nu vedea că eu mă destrămam.

Dimineața, Doina a venit din nou. N-a sunat. A intrat cu cheia.

Avea două sacoșe și vorbea la telefon.

— Da, dragă, eu o să mă ocup. Andreea nu știe încă, e la primul copil.

M-a văzut în hol și a închis.

— Ți-am adus supă. Și am vorbit cu o femeie care poate veni să-ți arate cum se înfașă copilul.

— Dă-mi cheia.

A râs scurt.

— Ce-ai pățit?

— Cheia, Doina.

Radu a ieșit din dormitor tocmai atunci. Avea părul răvășit și o privire iritată.

— Andreea, te rog, nu de dimineață.

— Spune-i să-mi dea cheia.

— Este și casa mea, a zis el. Eu i-am dat-o.

Acolo s-a rupt ceva. Nu cu zgomot. Mai rău. Ca un fir subțire pe care îl întinsesem luni întregi, sperând că va rezista.

M-am dus în dormitor și am scos geanta de voiaj. Am pus două rochii, actele, dosarul de sarcină și hainele mici pregătite pentru maternitate. Îmi tremurau mâinile atât de tare, încât nu reușeam să închid fermoarul.

Radu a apărut în ușă.

— Ce faci?

— Plec la tata.

— Pentru atât? Serios?

M-am uitat la el. Așteptam să spună „rămâi”. Să-și ceară iertare. Să-i ia cheia mamei lui. Orice.

— O să te calmezi și o să te întorci, a murmurat.

Doina stătea în spatele lui, cu buzele strânse.

— Femeile însărcinate mai au și toane, a spus ea.

Atunci am luat geanta și am trecut pe lângă amândoi.

Tata mi-a deschis ușa în papuci, speriat. Nu-i spusesem decât că vin.

— Te-a lovit? a întrebat imediat.

— Nu, tată.

— Te-a dat afară?

Am început să plâng.

— Nu. Doar că nu m-a ținut nimeni acolo.

N-a mai întrebat nimic. Mi-a luat geanta, mi-a făcut patul în camera mea veche și a mutat într-un colț cutiile cu scule. Seara mi-a încălzit lapte, deși știa că nu-mi place. A stat lângă mine în tăcere, cu mâinile lui muncite pe genunchi.

Radu m-a sunat abia a doua zi. Nu m-a întrebat cum mă simt. Mi-a spus că mama lui plânsese toată noaptea și că ar trebui să-mi cer scuze.

Am închis telefonul.

Poate că plecarea mea a părut exagerată. Dar cât trebuie să îndure o femeie până când ceilalți acceptă că nu e „prea sensibilă”, ci pur și simplu rănită?

Și voi ce ați fi făcut în locul meu: v-ați fi întors sau ați fi așteptat ca soțul să aleagă, în sfârșit, familia pe care și-a construit-o?