Eram însărcinată în opt luni când amanta soțului meu a intrat în salon și mi-a spus: „Copilul ăsta nu-l va ține lângă tine”

— Tu ești Ioana? m-a întrebat femeia, trântind ușa salonului de perete. Atunci să știi că Andrei nu mai vrea să trăiască cu tine. Și copilul ăsta nu-l va ține lângă tine.

Am rămas cu mâna pe burta mea de opt luni, în timp ce aparatul de lângă pat înregistra bătăile inimii fetiței. Tocmai fusesem internată la maternitate din cauza tensiunii mari. Femeia purta o geacă roșie și strângea telefonul lui Andrei în palmă.

— Cine sunteți? am reușit să întreb.

— Mirela. Femeia cu care e de aproape un an.

Mi-a arătat fotografii. Andrei în bucătăria ei. Andrei adormit pe o canapea. Andrei zâmbind cu acel zâmbet pe care eu nu-l mai văzusem de luni întregi. În mesaje îmi spunea „nevastă-mea”, ca și cum aș fi fost o mobilă veche de care nu știa cum să scape.

— Ieșiți din salon, i-a spus asistenta care intrase speriată. Aici sunt femei însărcinate!

Mirela a făcut un pas spre mine.

— Spune-i să aleagă. M-am săturat să-mi promită.

După ce a plecat, am vomitat într-un lighean. Nu de la sarcină. De rușine, de furie, de tot ce se prăbușise în câteva minute.

L-am sunat pe Andrei de șapte ori. A răspuns abia seara.

— Ioana, pot să explic.

— De ce avea telefonul tău?

A tăcut.

— Am uitat telefonul la ea. Dar nu e cum crezi.

Am început să râd. Un râs urât, aproape plâns.

— Erai la ea în timp ce eu eram internată?

— Ne-am certat. M-am dus doar să închei lucrurile.

Minciuna lui m-a durut mai rău decât fotografiile. Până atunci îmi spusese că lucra peste program ca să plătim rata apartamentului și pătuțul copilului. Eu îi încălzeam cina la miezul nopții și mă simțeam vinovată când îl întrebam unde fusese.

L-am sunat pe tata. A ajuns de la Ploiești înainte de miezul nopții, cu cămașa ieșită din pantaloni și ochii roșii. N-a pus întrebări. S-a așezat lângă pat și mi-a prins mâna.

— Tată, mi-e frică. N-am bani să cresc un copil singură.

— Ai casă la noi. Ai mamă, ai tată. Și ai două mâini. Restul facem încet.

Andrei a venit dimineața cu flori. Tata s-a ridicat în ușă.

— Vreau să-mi văd soția.

— Soția ta aproape a ajuns la naștere prematură din cauza voastră, i-a răspuns tata.

L-am lăsat totuși să intre. Andrei a îngenuncheat lângă pat, plângând. Spunea că a fost slab, că Mirela îl amenințase, că sarcina mă schimbase și se simțise ignorat.

Acolo s-a rupt ceva definitiv.

— Eu îmi număram contracțiile singură, iar tu te simțeai ignorat?

— Pot să repar.

— Nu. Poți doar să plătești pentru copilul tău și să respecți hotărârea mea.

Mama lui m-a sunat mai târziu. Mi-a spus să nu distrug o familie pentru „o rătăcire de bărbat”. Când i-am povestit cum venise Mirela peste mine în spital, a oftat.

— Și tu poate l-ai împins departe. Ai fost numai cu sarcina.

Am închis. Pentru prima dată n-am mai simțit nevoia să mă apăr.

Am născut-o pe Ilinca două săptămâni mai târziu. Andrei a ajuns după naștere și a plâns când a văzut-o. Pentru o clipă, cu el lângă pătuț, am simțit tentația să mă prefac că putem fi din nou o familie. Apoi telefonul lui s-a aprins. Mirela îi scria: „Mai vii?”

N-am făcut scandal. I-am arătat ecranul și i-am cerut să plece.

Divorțul n-a fost simplu. Andrei contesta fiecare cheltuială, de la scutece până la consultații. Spunea că tata mă întoarce împotriva lui. În realitate, tata își luase lucrări suplimentare, iar mama renunțase la tratamentul de recuperare ca să mă ajute cu bani. Asta m-a durut cumplit.

După câteva luni, mi-am găsit de lucru de acasă la o firmă de contabilitate. Lucram când Ilinca dormea, uneori cu ea în brațe. Am vândut verigheta ca să cumpăr un calculator. Tata s-a supărat când a aflat.

— De ce nu mi-ai cerut?

— Pentru că vreau să învăț să nu mai depind de nimeni.

Acum locuiesc încă la părinții mei, dar pun bani deoparte pentru o garsonieră. Andrei o vede pe Ilinca după programul stabilit și încerc să nu-i vorbesc urât despre el. Ea nu poartă vina alegerilor noastre.

Uneori mă întreb dacă am fost prea aspră. Dar cum ierți un om care te-a lăsat singură exact când aveai cea mai mare nevoie de el? Voi ați fi putut să mai aveți încredere?