Soțul meu îmi număra fiecare leu, dar am plecat abia când mi-am auzit copiii vorbind ca el

— Arată-mi bonul. Ai zis că pâinea costă patru lei, dar lipsesc încă trei.

Sorin stătea în ușa bucătăriei, cu brațele încrucișate. Eu țineam sacoșa de cumpărături pe masă și simțeam cum îmi ard obrajii. Cei trei lei îi dădusem Dariei pentru o culegere cerută la școală.

— I-am dat fetei. Avea nevoie…

— Fără să mă întrebi? Mirela, banii nu cresc în copaci.

Atunci Vlad, băiatul nostru de doisprezece ani, a ridicat ochii din telefon.

— Mama iar cheltuie aiurea, a zis el, aproape amuzat.

Daria a râs scurt. Exact ca tatăl ei.

În clipa aceea, ceva s-a rupt în mine.

Munceam de șapte ani la brutăria din cartier. Mă trezeam la patru și jumătate, iarna mergeam prin zăpadă până la stația de autobuz, iar salariul intra într-un cont la care Sorin avea acces. Cardul meu stătea în portofelul lui. Spunea că el se pricepe mai bine la bani și că eu sunt „mână spartă”.

Primeam numerar pentru cumpărături. Uneori cincizeci de lei, alteori o sută. La întoarcere trebuia să pun bonurile pe masă și să explic fiecare diferență. Dacă luam absorbante, ofta. Dacă băiatul avea nevoie de pantofi, mă întreba de ce i-a stricat pe ceilalți. Odată am amânat trei zile să cumpăr sirop pentru Daria fiindcă nu îndrăzneam să-i cer încă douăzeci de lei.

La început nu mi s-a părut abuz. Mi se părea ordine. Responsabilitate. Așa îmi spunea și el.

— Dacă te-aș lăsa pe tine, am ajunge pe drumuri.

Tot el hotăra când mergem la părinții mei, în satul lor de lângă Buzău. De cele mai multe ori găsea un motiv să nu mergem.

— Taică-tu mă judecă. Maică-ta îți bagă prostii în cap. Nu vezi că vor să ne despartă?

Mama mă suna seara. Eu răspundeam rar, fiindcă Sorin se plimba prin cameră și asculta.

— Ești bine, mamă? mă întreba ea.

— Sunt bine. Avem treabă. Te sun eu.

N-o sunam.

Cu timpul, am început să cred că părinții mei chiar ne făceau probleme. Când tata mi-a spus că nu e normal să nu am acces la salariul meu, m-am certat cu el.

— Sorin ține casa! Tu n-ai de unde să știi!

Tata a tăcut. Mama plângea lângă sobă. Am plecat fără să-i îmbrățișez și nu i-am mai văzut aproape un an.

După scena cu cei trei lei, am intrat în baie și am încuiat ușa. Îi auzeam pe copii șoptind pe hol.

— Sigur plânge ca să nu-i arate lui tata pe ce a dat banii, a spus Vlad.

Mi-am pus mâna la gură. Nu ca să nu plâng, ci ca să nu țip.

Nu mai era doar despre mine. Sorin îi învăța că iubirea înseamnă control, că femeia trebuie verificată, că mama poate fi pusă la colț. Iar eu, rămânând acolo, le arătam că e normal.

A doua zi, după tură, nu m-am dus acasă. Am intrat într-o agenție bancară și mi-am deschis un cont nou. Mâinile îmi tremurau când am semnat. Apoi am sunat-o pe mama.

— Mamă, pot să vin la voi?

A urmat o tăcere lungă.

— Vino, Mirela. Nu trebuie să explici nimic. Doar vino.

Mi-am luat hainele într-o dimineață, cât Sorin era la serviciu. Am pus într-o geantă certificatele copiilor, câteva fotografii și caietul în care notasem, pe ascuns, sumele luate de el din salariul meu. Daria m-a surprins lângă ușă.

— Pleci de tot?

— Plec ca să pot respira. Și vreau să veniți cu mine.

— Tata spune că n-ai bani să ne crești.

Cuvintele ei m-au lovit mai rău decât orice ceartă.

Copiii au venit cu mine, dar primele săptămâni au fost cumplite. Vlad mă întreba cât costă fiecare lucru. Daria îi trimitea tatălui ei fotografii din casa bunicilor. Sorin mă suna de zeci de ori.

— Te întorci și uităm circul ăsta. Cine crezi că te ține cu salariul tău?

Pentru prima dată, nu i-am răspuns. Am depus actele de divorț și am cerut ajutorul unei avocate. Tata m-a dus cu mașina lui veche la judecătorie. Pe drum nu m-a întrebat nimic. Doar mi-a pus în palmă două sute de lei.

— Să ai la tine, fată. Fără socoteală.

Atunci am plâns.

Acum stau într-un apartament mic, cu chirie. Număr banii fiindcă sunt puțini, dar îi număr eu. Copiii încă sunt furioși și confuzi. Încerc să le explic că nu le-am luat tatăl, ci am oprit un fel de viață care ne strica pe toți.

Uneori mă întreb dacă trebuia să plec mai devreme. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu, când până și copiii ajunseseră să creadă că o mamă trebuie să ceară voie pentru fiecare leu?