Soacra mea mi-a citit jurnalul pe ascuns, iar soțul meu a spus că a făcut-o „din grijă”

— De când te gândești să pleci cu Mara la mama ta?

Am rămas cu lingura în aer. Tocmai puneam ciorbă în farfurii, iar soacra mea, Doina, stătea la masa din bucătărie și mă privea de parcă îmi pusese o întrebare banală.

— Poftim?

— Ai auzit. De când ai gândurile astea? Nu e frumos să-l ameninți pe Radu că îi iei copilul.

Mi s-a strâns stomacul. Nu-i spusesem nimănui asta. Nu cu voce tare. Scrisesem doar într-o seară, în jurnalul meu: „Uneori îmi vine să o iau pe Mara și să plec la mama până îmi pun gândurile în ordine.”

Jurnalul era ascuns în sertarul de jos al noptierei, sub niște facturi vechi și două fețe de pernă.

— De unde știi fraza asta?

Doina și-a coborât privirea spre masă. Radu, care tăia pâinea, s-a oprit și el. Liniștea aceea mi-a dat răspunsul înainte să vorbească vreunul.

— Mamă, ce-ai făcut? a întrebat el încet.

— N-am făcut nimic rău. Am găsit caietul și m-am uitat puțin. Eram îngrijorată.

— L-ai găsit unde?

— În casă.

— În casa mea, când eu nu eram acasă?

Doina a oftat iritată, de parcă eu o prinsesem pe ea cu ceva, nu invers.

Cu doi ani înainte, când ne mutaserăm în apartamentul cumpărat cu credit, îi lăsasem un set de chei pentru urgențe. Mara avea atunci febră des, noi lucram amândoi, iar Doina ne ajuta uneori. Credeam că acele chei stăteau într-un sertar la ea. Nu mi-am imaginat că le folosea ca să intre fără să ne spună.

Începusem să bănuiesc ceva cu câteva săptămâni înainte. Găseam cănile mutate, perdeaua de la dormitor trasă altfel, sertarul cu acte închis prost. O dată, tricourile mele erau împăturite, deși le lăsasem pe uscător.

Radu râsese.

— Poate ai uitat. Ești obosită.

Și chiar eram. Lucram la o farmacie, făceam ture lungi, alergam apoi după Mara la grădiniță și număram fiecare leu până la salariu. Rata crescuse, frigiderul se stricase, iar între mine și Radu se adunaseră certuri mici și tăceri mari. Jurnalul era singurul loc unde puteam scrie ce mă durea fără să fiu întreruptă.

Ca să mă conving, pusesem un fir subțire de ață între ușă și toc. Când m-am întors de la serviciu, firul era pe gresie. În dormitor, colțul jurnalului ieșea de sub fețele de pernă.

Tot sperasem să existe altă explicație.

— De câte ori ai intrat? am întrebat-o.

— Nu țin socoteala.

— De câte ori, Doina?

— Sunt mama lui Radu. Am venit să ajut. Am pus o mașină la spălat, am adus mâncare, am văzut dacă aveți nevoie de ceva.

— Și jurnalul meu avea nevoie de ajutor?

Radu a ridicat mâinile.

— Hai să ne calmăm. Mama a greșit, dar n-a făcut-o cu răutate.

M-am întors spre el atât de repede, încât am lovit lingura de marginea oalei.

— A intrat în casa noastră și mi-a citit gândurile. Iar tu îmi spui să mă calmez?

— Spun doar că nu trebuie să facem o tragedie.

Doina și-a prins curaj.

— Dacă n-ai fi scris asemenea lucruri, n-ai fi avut de ce să te rușinezi.

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în piept. Nu mai era vorba doar despre chei. Femeia aceea îmi umblase prin sertare, îmi citise fricile și acum le folosea împotriva mea.

În jurnal scrisesem despre banii pe care îi ascunsesem pentru o eventuală plecare. Trei sute de lei, strânși în câteva luni. Scrisesem și despre sarcina pierdută cu un an înainte, despre faptul că Radu se întorsese la serviciu după două zile și mă lăsase singură cu durerea mea. Scrisesem că uneori nu mai știam dacă îl iubesc sau doar mă obișnuisem să rezist lângă el.

— I-ai spus și lui ce ai citit? am întrebat.

Doina a tăcut.

M-am uitat la Radu. Nu mă putea privi.

— Știai?

— Mi-a spus doar că ești foarte nemulțumită și că vrei să pleci.

— Și nu te-ai întrebat de unde știe?

— Am crezut că ați vorbit.

Mințea prost. Își freca degetul mare de verighetă, exact cum făcea când ascundea ceva.

Am mers în dormitor, am scos o geantă de voiaj și am început să pun haine în ea. Radu a venit după mine.

— Ce faci acum?

— Plec la mama cu Mara.

— Andreea, nu fi absurdă.

M-am oprit.

— Dacă mai spui o dată că sunt absurdă, mâine caut avocat. Nu ameninț. Nu fac spectacol. Pur și simplu nu mai pot trăi într-o casă în care mama ta intră când vrea, iar tu îi aperi dreptul de a-mi citi jurnalul.

S-a albit la față.

— Vrei să divorțăm pentru un caiet?

— Nu. Pentru că, atunci când cineva m-a umilit, tu ai ales să-i protejezi intențiile, nu pe mine.

Doina apăruse în ușă. Avea poșeta strânsă la piept.

— Eu v-am ajutat cu bani la avans, a spus. Am stat cu copilul, v-am făcut mâncare. Acum sunt tratată ca o hoață.

— Ajutorul nu înseamnă că ai cumpărat dreptul de a intra peste noi.

— Apartamentul ăsta nu exista fără mine.

— Poate. Dar viața mea nu îți aparține.

I-am cerut cheile. Mai întâi a spus că nu le avea la ea. Apoi, când am luat telefonul și am spus că chem un lăcătuș chiar în seara aceea, a scos setul dintr-un buzunar interior al poșetei.

L-a pus pe comodă cu un zgomot sec.

— Să nu mă mai chemați nici când aveți nevoie.

— Nu intrați fără invitație. Atât vă cer.

— După tot ce am făcut…

A început să plângă, iar Radu s-a dus imediat spre ea. Eu am rămas lângă geanta deschisă. Pentru o clipă, m-am simțit vinovată. Așa se întâmpla mereu cu Doina: încălca o limită, apoi plângea până când ceilalți uitau limita și vedeau doar lacrimile.

În noaptea aceea, Radu a dormit pe canapea. A doua zi am schimbat butucul ușii, chiar dacă primisem cheile înapoi. Nu mai puteam avea încredere că nu exista încă un rând.

Au trecut trei luni. Doina nu mai intră în apartament, dar nici nu mă privește când mergem la ea. Vorbește doar cu Radu și cu Mara. La mesele de duminică, pune farfuria în fața mea fără un cuvânt. Radu spune că îi trebuie timp și că și eu ar trebui să „las de la mine”.

Încercăm să ne reparăm căsnicia, dar ceva s-a schimbat. Uneori îl surprind uitându-se la noptieră și mă întreb cât știe, de fapt, din ce am scris. Jurnalul îl țin acum într-un dulap încuiat la serviciu.

Poate că am câștigat cheile înapoi, dar liniștea din casa mea încă nu s-a întors. Voi ați mai putea avea încredere într-un soț care a numit o asemenea trădare simplă grijă?