După înmormântarea tatălui meu, un tânăr necunoscut mi-a spus: „Sunt fratele tău” — mama se temea că venise să ne ia apartamentul

— Nu vreau apartamentul. Vreau doar să știu dacă tata a vorbit vreodată despre mine.

Tânărul din fața ușii își ținea căciula între palme și o răsucea nervos. Avea ochii tatălui meu. Aceeași nuanță de căprui, aceeași cută între sprâncene. În spatele meu, mama a scăpat tava cu pahare. Unul s-a spart pe gresie.

— Pleacă, a șoptit ea. Ai venit prea târziu.

Tata murise de nouă zile.

Pe tânăr îl chema Mihai și avea douăzeci și șapte de ani. Eu aveam treizeci și patru, iar fratele cu care crescusem, Radu, treizeci și unu. Mihai ne găsise după ce văzuse anunțul de deces distribuit de cineva din Buzău. Avea certificatul de naștere în rucsac. La rubrica „tată” era trecut numele tatălui meu: Dumitru Ionescu.

Mama s-a așezat brusc pe scaun.

— A fost o greșeală, Ana. O nenorocire veche. Nu-l băga în casă.

Dar eu l-am poftit înăuntru.

Radu a venit după o jumătate de oră, chemat de mama. Nici nu și-a scos geaca.

— Ce vrei? Bani? Partea din apartament? Terenul de la Buzău?

Mihai a roșit până la urechi.

— Vreau să aflu ce fel de om a fost.

— A fost tatăl nostru, a răbufnit Radu. Nu al tău.

Atunci Mihai a scos din rucsac un teanc de vederi și câteva mandate poștale. Tata îi trimisese bani până când împlinise optsprezece ani. Pe o vedere scria: „Să mă ierți că nu sunt lângă tine. Poate într-o zi o să îndrept lucrurile.” Am recunoscut imediat scrisul lui apăsat.

Mi s-a făcut frig.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un birou de calcule. Mama aduna acte, Radu suna notari, mătușa Doina venea cu sacoșa de cumpărături și câte o nouă bănuială.

— Dacă îl primești, îi dai curaj, îmi spunea ea. Azi cere fotografii, mâine cere cheile.

Apartamentul cu trei camere din Drumul Taberei devenise, dintr-odată, mai important decât mortul. Mai era garsoniera închiriată din Militari și jumătate din casa bunicilor de lângă Buzău. Mama repeta că muncise o viață pentru ele. Radu calcula cât ar pierde fiecare.

Eu mă uitam la fotografia lui Mihai, trimisă pe telefon. Era copil, pe o bicicletă prea mare, iar în spatele lui stătea tata. Zâmbea. Nouă ne spusese că plecase la delegație.

M-am întâlnit cu Mihai într-o cafenea mică, lângă Gara de Nord. A comandat doar un ceai.

— Mama mea, Adriana, a murit acum trei ani, mi-a spus. Nu l-a vorbit urât niciodată. Doar zicea că i-a fost frică să aleagă.

— Te-a vizitat des?

Mihai a privit în masă.

— De două ori pe an. Uneori nici atât.

Nu cerea nimic. M-a întrebat dacă tata fluiera când repara ceva, dacă tot punea prea multă sare în ciorbă, dacă se enerva la știri. Întrebări mici, care m-au durut mai tare decât orice pretenție financiară.

Când i-am spus mamei că vreau să-l chem la parastasul de patruzeci de zile, a început să plângă.

— Mă faci de rușine în fața tuturor.

— Nu eu am făcut asta, mamă.

M-a pălmuit. Apoi și-a dus mâna la gură, speriată de propriul gest. Radu a rămas lângă fereastră, fără să spună nimic.

La parastas, Mihai a venit cu un buchet de crizanteme și a stat aproape de ușă. Mătușa Doina l-a ignorat. Radu nici nu l-a privit. Mama însă i-a pus, după multă ezitare, o farfurie cu colivă.

— Tatăl tău prefera mai multă nucă, i-a spus încet.

A fost singura ei deschidere. Fragilă, aproape rușinată, dar reală.

Succesiunea nu s-a rezolvat repede. Au fost acte, drumuri, nervi și discuții despre cote. Mihai avea drepturi și a spus că nu renunță la ele, nu din lăcomie, ci fiindcă nu mai voia să fie șters din viața tatălui său. Am înțeles. Radu nu.

Astăzi încă vorbim cu grijă, ca și cum podeaua dintre noi ar fi crăpată. Mama îl salută pe Mihai. Radu pleacă atunci când vine el. Eu încerc să țin legătura cu amândoi, deși uneori simt că plătesc pentru secretul altcuiva.

Mă întreb și acum: o familie se măsoară în metri pătrați și cote de moștenire sau în curajul de a face loc unui om care a așteptat o viață la ușă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?