La două luni după ce am născut, soțul meu mi-a spus că este obosit. Atunci am simțit că ceva din mine se rupe

— Tu ești obosit? am izbucnit, cu Daria plângând în brațele mele. Radu abia intrase pe ușă și își desfăcea cravata. — Eu n-am dormit trei ore legate de două luni și tu îmi spui că ești obosit?

S-a uitat la mine ca și cum nu mă mai recunoștea. Poate nici eu nu mă mai recunoșteam. Aveam bluza pătată de lapte, părul prins într-un coc strâmb și o durere în spate care nu mă lăsa nici să respir bine.

— Muncesc pentru noi, Ana. Crezi că mie îmi place să stau la birou până seara?

— Nu știu. Dar acasă sigur nu-ți place să stai.

A tăcut. Tăcerea lui m-a durut mai tare decât dacă ar fi țipat.

După ce s-a născut Daria, zilele mele s-au amestecat. Alăptam, schimbam scutece, spălam hăinuțe și încercam să mănânc ceva rece, în picioare. Radu pleca înainte să se lumineze bine și se întorcea după opt. Aveam rată la apartament, facturi, un credit mic făcut pentru mobilă. Știam că banii nu cresc în ghiveci. Dar nici eu nu eram făcută din fier.

Mama lui, doamna Ileana, venea de două-trei ori pe săptămână. Nu mă ajuta propriu-zis. Inspecta.

— Iar plânge? Poate nu ai destul lapte.

— A mâncat acum zece minute.

— Pe vremea mea, copiii aveau program. Voi le faceți toate poftele.

Apoi ridica o cană din chiuvetă și ofta. O singură cană. Pentru ea era dovada că nu mă descurcam.

Într-o după-amiază, când Daria avea febră după vaccin, Ileana mi-a spus că sunt „prea sensibilă”. Am intrat în baie și am plâns cu palma peste gură, ca să nu mă audă. Când i-am povestit lui Radu, mi-a răspuns fără să ridice ochii din telefon:

— Știi cum e mama. Nu o lua personal.

Dar cine trebuia s-o ia personal? Vecina?

În seara în care am avut cearta aceea, telefonul lui a vibrat pe masă. Mesajul se vedea pe ecran: „Mersi că ai rămas la bere. Chiar aveai nevoie să mai scapi de acasă.” Era de la colegul lui, Cătălin.

Am simțit cum mi se răcesc mâinile.

— Ore suplimentare, da?

Radu a încremenit.

— A fost doar o oră.

— O oră în care eu am legănat copilul prin casă și n-am avut timp nici să fac duș.

— Nu mai puteam, Ana! a strigat. La birou e presiune, acasă plânge copilul, tu plângi… Simțeam că mă sufoc.

— Și eu unde să fug?

Asta l-a oprit. S-a așezat pe marginea canapelei și și-a acoperit fața. Pentru prima dată l-am văzut speriat, nu doar defensiv. Dar faptul că și el suferea nu ștergea trădarea. El avusese o ușă pe care putea ieși. Eu nu.

A doua zi am sunat-o pe mama mea, Mariana, la Buzău. Mi-a auzit vocea și n-a pus multe întrebări.

— Vin mâine dimineață.

A venit cu o geantă, două caserole de ciorbă și mirosul familiar de săpun. Când a luat-o pe Daria în brațe, eu m-am culcat. Am dormit patru ore și m-am trezit plângând, fiindcă uitasem cum e să nu fiu atentă la fiecare scâncet.

Radu a început să se schimbe, dar greu, cu stângăcii. În weekend se trezea el dimineața, o plimba pe Daria și punea rufele la spălat. La început mă întreba unde sunt scutecele, ce body să-i pună, cât lapte să încălzească. Mă enervam fiindcă tot eu trebuia să țin în cap toate răspunsurile.

— Nu vreau să mă ajuți, i-am spus. Vreau să fii tată. Să observi singur ce trebuie făcut.

A vorbit și cu mama lui. N-am auzit discuția, dar Ileana a venit mai rar și nu a mai comentat cănile din chiuvetă. O dată chiar mi-a adus mâncare și a plecat fără să-mi dea sfaturi.

Acum Daria are aproape un an. Radu e mai prezent, iar noi încercăm să ne apropiem din nou. Totuși, când îl aud spunând că rămâne peste program, simt aceeași gheară în stomac. Iertarea a venit încet. Încrederea încă vine pe jos.

Poate un bărbat să spună că își întreține familia, dacă femeia de lângă el se prăbușește singură? Și cât din acele luni se mai poate repara după ce mama învață că nu are voie să cadă?