Un necunoscut mi-a bătut la ușă și mi-a spus: „Mama ta mi-a salvat viața” — scrisoarea găsită într-o casă părăsită mi-a schimbat trecutul

— Dacă sunteți fiica Elenei Radu, trebuie să veniți cu mine. Mama dumneavoastră mi-a salvat viața.

Bărbatul din fața ușii avea hainele ude și strângea la piept o fotografie îndoită. Primul meu gând a fost să închid. Mama murise de șase ani, iar eu încă primeam telefoane de la recuperatori pentru datoriile lăsate după tratamentul ei.

— Cine sunteți?

— Petru Munteanu. Am căutat-o prea târziu.

Mi-a întins fotografia. Mama avea vreo douăzeci și cinci de ani, părul până la umeri și stătea lângă o fântână. Pe spate scria: „Valea Stâncii, 1987”. Nu văzusem niciodată rochia aceea și nici zâmbetul acela. Mama din poza lui părea liberă.

Petru mi-a povestit că, la șaptesprezece ani, căzuse cu tractorul într-o râpă. Mama îl găsise și îl ținuse treaz până veniseră oamenii din sat.

— Îmi spunea să nu închid ochii. Avea sânge pe mâini și tremura mai tare decât mine.

Am vrut să-l dau afară. Mama îmi spusese mereu că venise singură la București, după moartea părinților. Nu pomenise niciun sat.

Totuși, două zile mai târziu, eram în mașina lui Petru. Poate fiindcă datoriile, garsoniera rece și singurătatea mă făceau să mă agăț de orice urmă a ei. Poate fiindcă mă mințise toată viața și aveam dreptul să știu de ce.

Valea Stâncii era ascunsă între dealuri, la capătul unui drum plin de noroi. Casa avea acoperișul lăsat, ferestre oarbe și o viță-de-vie uscată prinsă de prispă.

— Aici a stat, a spus Petru.

Ușa s-a deschis greu. Înăuntru mirosea a lemn umed și mere putrezite. Sub pat am găsit un cufăr încuiat. Petru a spart lacătul cu o rangă luată din portbagaj.

Erau acte, o basma albastră și o fotografie de nuntă ruptă. Mama stătea lângă un bărbat înalt, cu mâna lui apăsată pe umărul ei. Pe certificat scria „Elena Dumitrescu” și „Sorin Dumitrescu”.

Mama fusese căsătorită înainte de tata.

În fundul cufărului se afla un plic pe care scria: „Pentru copilul meu, dacă trecutul mă ajunge”. Mi s-au înmuiat genunchii.

Scrisoarea începea simplu: „Ana, iartă-mă.”

Mama povestea că Sorin o bătea. Prima dată, pentru că pusese prea multă sare în ciorbă. Apoi pentru că vorbise cu o vecină. Ultima oară o încuiase două zile în casă, după ce ea spusese că vrea să plece.

„Tata mi-a zis să mă întorc la bărbatul meu, că lumea râde de o femeie fugită. Mama a plâns, dar nu m-a apărat. Fratele meu, Vasile, i-a spus lui Sorin unde mă ascundeam. Atunci am înțeles că nu mai aveam familie.”

Am lăsat foaia jos. Mă durea pieptul.

— Știai? l-am întrebat pe Petru.

El a privit podeaua.

— Știam că fugea de cineva. În noaptea accidentului, Sorin venise în sat. Ea m-a salvat, apoi a dispărut înainte să se lumineze. Ai mei au ascuns-o câteva săptămâni aici.

Scrisoarea spunea că își schimbase numele cu ajutorul unei mătuși și plecase la București. Îl cunoscuse pe tata, dar nu-i spusese tot. Se temea că Sorin sau frații ei mă vor găsi și mă vor folosi ca s-o aducă înapoi.

„Am tăiat legăturile nu fiindcă nu i-am iubit. Le-am tăiat fiindcă niciunul nu m-a ales pe mine când eram în pericol.”

Am plâns cu obrazul lipit de basmaua ei. Toată copilăria o judecasem că era rece, că verifica de trei ori încuietoarea, că tresărea când tata ridica vocea. Eu crezusem că nu știe să iubească. Ea doar trăia cu frica lângă ea, ca și cum ar fi fost încă un om la masă.

Petru mi-a spus că fratele ei, Vasile, trăia într-un sat vecin și voia să mă vadă. Am refuzat. Apoi, înainte să plec, am luat scrisoarea și fotografia, dar am lăsat certificatul de căsătorie în cufăr.

Nu toate legăturile trebuie reparate doar fiindcă sunt de sânge.

De atunci mă întreb dacă mama m-a protejat sau dacă mi-a furat dreptul de a-mi cunoaște familia. Voi ați fi mers să-l întâlniți pe omul care a trădat-o?