Soțul meu ne-a părăsit în casa care se prăbușea, iar într-o dimineață Protecția Copilului mi-a luat amândoi copiii

— Doamnă, luați-vă rămas-bun de la copii. Mașina nu poate aștepta toată ziua.

Fata mea, Ilinca, mă ținea de pulover cu amândouă mâinile. Matei stătea lângă poartă, cu ghiozdanul în spate, deși era vacanță. Nu plângea. Se uita la mine de parcă aștepta să spun că totul fusese o greșeală.

N-am spus nimic. Mi se lipise limba de cerul gurii.

Cu opt luni înainte, soțul meu, Cătălin, ne adusese în satul meu natal, într-o zonă de deal din județul Buzău. Spusese că nu mai putea plăti chiria din oraș și că, până ne puneam pe picioare, urma să locuim în casa părinților mei.

Casa era veche. Pământul din pereți cădea în bucăți, acoperișul curgea, iar soba scotea fum. Dar era singurul lucru rămas de la mama și tata.

După două săptămâni, Cătălin și-a pus hainele într-o geantă.

— Plec la muncă în Brașov. Vă trimit bani.

— Și noi ce facem până atunci?

S-a uitat la mine cu răceala pe care o cunoșteam prea bine.

— Te descurci. Doar asta ai vrut mereu, să faci ce te taie capul.

Nu era adevărat. Ani întregi îmi spusese unde să merg, cu cine să vorbesc și cât să cheltuiesc. Dacă întârziam zece minute de la magazin, mă întreba cine m-a ținut. Când voiam să lucrez, spunea că o femeie cu copii trebuie să stea acasă.

A plecat și n-a trimis niciun leu.

Am început să muncesc cu ziua. Culegeam prune, legam via, făceam curățenie la dispensar. De două ori pe săptămână mergeam la tanti Mioara, o văduvă din capătul satului, îi spălam hainele și îi aduceam lemne. Primeam bani puțini, uneori ouă, cartofi sau un borcan de zacuscă.

Seara împărțeam mâncarea astfel încât copiii să creadă că eu mâncasem înainte.

— Mami, iar nu ți-e foame? m-a întrebat Ilinca într-o seară.

— Am gustat la tanti Mioara.

Mințeam. Băusem apă ca să-mi treacă durerea din stomac.

Toamna, o furtună a smuls câteva țigle. Apa a intrat în camera copiilor și salteaua s-a udat. Am mutat paturile în bucătărie, lângă sobă. La școală, Matei a început să fie batjocorit din cauza hainelor care miroseau a fum.

Am cerut ajutor la primărie. Mi s-a spus să aduc acte, adeverințe, copii după copii și dovada că soțul nu contribuia. Cătălin nu răspundea la telefon. Când a răspuns, în sfârșit, a râs.

— Acum vezi cât de greu e fără mine?

— Sunt și copiii tăi.

— Atunci dă-mi-i mie, dacă nu ești în stare.

După câteva zile au venit două femei de la Protecția Copilului. Cineva făcuse o sesizare. Au văzut igrasia, ligheanul pus sub tavan și frigiderul aproape gol. Una dintre ele vorbea blând, ceea ce m-a speriat și mai tare.

— Nu spunem că nu vă iubiți copiii. Dar condițiile îi pun în pericol.

Am aflat mai târziu că sesizarea fusese făcută de Cătălin. Nu ca să-i ia el. Trăia deja cu altă femeie și nu-i voia acolo. Voia doar să dovedească faptul că eu eram o mamă incapabilă, ca să nu-i mai cer bani.

Când mașina i-a luat, Ilinca țipa că va fi cuminte și că nu mai cere dulciuri. Matei a urcat singur. Înainte să închidă portiera, mi-a spus încet:

— Repară casa, mamă. Noi te așteptăm.

M-am prăbușit în noroi după ce au plecat.

De atunci lucrez la pensiunea din comuna vecină. Spăl lenjerii, curăț camere și vin acasă seara cu ultima cursă. Primarul mi-a aprobat materiale pentru acoperiș, iar câțiva vecini au venit să mă ajute. Tanti Mioara mi-a dat soba ei veche. Nu e mult, dar pentru prima dată pereții sunt uscați.

Îmi văd copiii de două ori pe lună. Ilinca se agață încă de mine. Matei nu mai întreabă când vin acasă. Asta mă doare cel mai tare.

Cătălin n-a venit la nicio întâlnire. Totuși, în sat încă se spune că femeia trebuie să-și țină bărbatul lângă ea și că, dacă a plecat, „or fi fost motive”. Eu am tăcut destul.

Poate că am fost săracă, speriată și prea rușinată să cer ajutor la timp. Dar sunt eu o mamă rea pentru că n-am avut bani să repar un acoperiș? Și cât trebuie să plătească niște copii pentru răzbunarea unui tată?