Fiul meu a plecat la muncă în Germania, iar după trei luni de tăcere am aflat de ce nu-mi mai răspundea

— Dacă nu mai vrei să vorbești cu mine, spune-mi în față și gata!

Am strigat în telefon atât de tare, încât vecina de deasupra a bătut de două ori în țeava caloriferului. La celălalt capăt nu se auzea nimic. Doar respirația grea a fiului meu și, undeva în spatele lui, zgomotul unei uși trântite.

— Mamă, nu pot acum.

— N-ai putut nici ieri. Nici săptămâna trecută. De trei luni nu poți, Andrei.

A închis.

Am rămas în bucătărie, cu telefonul lipit de ureche și cu tocănița arsă pe aragaz. Era aproape miezul nopții în România. La el, în Germania, era cu o oră mai devreme. M-am așezat pe scaun și am început să plâng fără zgomot, ca să nu mă audă nimeni. De parcă mai era cineva în apartamentul acela în afară de mine.

Andrei plecase cu opt luni înainte. Avea douăzeci și șapte de ani, rate la o mașină cumpărată prea repede și o relație terminată urât. Fosta lui prietenă, Cristina, îl lăsase pentru un bărbat care avea deja apartament și „un serviciu adevărat”, cum îi spusese ea.

În România, Andrei lucra la un depozit de materiale de construcții. Venea acasă cu spatele rupt și cu trei mii de lei în mână. După chirie, rată și mâncare, nu-i rămânea aproape nimic.

— Mamă, plec un an. Strâng bani, achit datoriile și mă întorc. Nu mă duc de drag, mi-a spus în seara în care și-a făcut bagajul.

I-am pus în geantă borcane cu zacuscă, cârnați afumați și o iconiță mică. El râdea că-i îngreunez bagajul. Eu mă prefăceam că nu văd cum îi tremură mâinile.

În primele săptămâni mă suna zilnic. Îmi arăta camera pe care o împărțea cu Sorin, un băiat din Botoșani, și îmi povestea despre fabrica unde ambalau piese auto. Spunea că e greu, dar că rezistă.

Apoi apelurile s-au rărit.

O dată la trei zile. După aceea, o dată pe săptămână. În cele din urmă, mesajele mele rămâneau doar citite.

„Ai mâncat?”

„Ești sănătos?”

„Sună-mă două minute, să-ți aud vocea.”

Nimic.

În schimb, îl vedeam activ pe internet noaptea. Asta mă durea cel mai tare. Pentru mine nu avea două minute, dar putea să stea cu telefonul în mână până la două dimineața.

Sora mea, Mariana, îmi turna gaz pe foc fără să-și dea seama.

— Acolo și-a găsit el altă viață, Ioana. Tinerii uită repede. Poate are și vreo femeie. Nu mai sta cu ochii în telefon ca o văduvă.

— Eu sunt mama lui, nu o cunoștință.

— Tocmai. Îl sufoci.

Cuvântul acela m-a urmărit zile întregi. Îl sufocam? Eu, care muncisem la cantina spitalului douăzeci și doi de ani ca să nu-i lipsească nimic? Eu, care-mi vândusem cerceii de aur când avusese nevoie de aparat dentar?

Într-o duminică am făcut o prostie. L-am sunat pe Sorin fără să-i spun lui Andrei. Aveam numărul de când plecaseră.

— Sărut mâna, doamnă Ioana, a răspuns el încurcat.

— Sorin, spune-mi adevărul. Andrei e bine? Are pe cineva? S-a întâmplat ceva?

A urmat o pauză prea lungă.

— E… obosit. Muncește mult.

— Atât?

— Vorbiți cu el. Eu nu vreau să mă bag.

Mi s-a făcut frig. Dacă nu voia să se bage, însemna că exista ceva. Mintea mea a început să construiască nenorociri: datorii, alcool, vreo femeie care îl întorsese împotriva mea, poate chiar probleme cu poliția.

În aceeași seară, Andrei mi-a trimis un singur mesaj.

„De ce îl suni pe Sorin să mă verifici?”

L-am apelat imediat. Mi-a respins apelul.

I-am scris că sunt mama lui și am dreptul să știu dacă trăiește. El mi-a răspuns că nu mai e copil. Atunci m-a lovit furia. I-am spus că, dacă pentru el devenisem o povară, nu-l mai caut niciodată.

Și m-am ținut de cuvânt aproape trei săptămâni.

Dimineața mă trezeam și verificam telefonul. Seara îl puneam cu soneria la maximum. La serviciu, spălam tăvile și mă uitam pe ascuns la ecran. Niciun mesaj.

De ziua mea, Mariana a venit cu un tort mic. Am stat amândouă la masă, iar eu tot priveam ceasul. La zece seara am stins lumânările.

— Poate e la muncă, a zis ea.

— Un „la mulți ani” se scrie în zece secunde.

La unsprezece și jumătate, telefonul a sunat. Era Andrei.

Am răspuns după al treilea apel, deși țineam telefonul în palmă.

— La mulți ani, mamă.

Vocea lui era stinsă.

— Mulțumesc. Ți-ai amintit târziu.

A tăcut. Am auzit un fel de suspin, apoi ceva ce semăna cu un plâns înăbușit.

— Andrei?

— Nu mai pot, mamă.

Toată supărarea mea s-a oprit brusc.

Mi-a povestit că fabrica îi schimbase programul și lucra câte douăsprezece ore. Că șeful îi amenința cu concedierea dacă nu țineau ritmul. Că îi dureau încheieturile atât de tare, încât uneori nu putea ține cana dimineața.

Sorin plecase din cameră după o ceartă legată de chirie. Proprietarul mărise prețul, iar Andrei rămăsese singur cu plata. Ca să nu fie dat afară, luase bani cu împrumut de la un coleg, Cătălin.

— De ce nu mi-ai spus?

— Ce să-ți spun? Că am plecat să fac bani și n-am bani nici de mâncare? Că am stat două zile cu biscuiți? Tu te laudai la toate rudele că băiatul tău s-a descurcat în Germania.

Am simțit rușinea ca pe o palmă. Da, mă lăudasem. Poate prea mult. Le arătam tuturor fotografiile trimise în primele luni și spuneam că Andrei câștigă bine. Îi construisem o reușită în care el se simțea prizonier.

— Dar de ce erai mereu activ și mie nu-mi răspundeai?

— Căutam alt loc de muncă. Traduceri. Camere mai ieftine. Și uneori mă uitam la filmulețe până adormeam, numai să nu mă gândesc. Când vedeam mesajele tale, îmi venea să te sun. Apoi mă gândeam că o să mă întrebi dacă sunt bine și trebuia ori să mint, ori să te sperii.

— Eu am crezut că m-ai uitat.

— Eu am crezut că, dacă afli adevărul, o să spui că am eșuat.

Amândoi ne temuserăm unul de altul. Eu, că nu mai aveam loc în viața lui. El, că nu mai avea voie să fie slab în fața mea.

În noaptea aceea am vorbit aproape două ore. Nu i-am promis că îi rezolv viața. Nici nu aveam cum. I-am trimis a doua zi o mie de lei din economiile pentru reparația băii. S-a supărat, apoi i-a primit. Am stabilit să-mi trimită măcar un punct într-un mesaj când nu poate vorbi. Un semn că e viu. Atât.

Acum mă sună duminica. Uneori doar cinci minute. Alteori stăm o oră. Încerc să nu-l întreb de zece ori dacă a mâncat, deși întreb măcar o dată. El încearcă să nu mai spună automat că totul e bine.

Nu știu dacă am greșit cerându-i atât de multă prezență sau dacă el a greșit lăsându-mă să-mi imaginez ce era mai rău. Poate că iubirea dintre un părinte și un copil adult se învață din nou, cu alte reguli.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi continuat să sunați sau ați fi respectat tăcerea, chiar dacă vă rupea sufletul?