Familia mea mi-a luat singurul loc pe care îl mai numeam „acasă”, ca să-i dea camera nepoatei mele

— Până duminică îți strângi lucrurile. Daria se mută în camera ta.

Mama a spus-o fără să mă privească. Am rămas cu lingura în aer, deasupra farfuriei cu ciorbă. Alina, sora mea, stătea lângă frigider cu brațele încrucișate, iar Mihai, fratele nostru, își răsucea cheile de la mașină între degete.

— Cum adică se mută? am întrebat. Unde să mă duc eu?

Tata a oftat apăsat.

— Nu te dă nimeni afară, Andrei. Dormi în sufragerie. Ești bărbat în toată firea, te descurci.

Aveam treizeci și opt de ani și locuiam din nou cu părinții după un divorț urât. Fosta mea soție rămăsese în apartamentul cumpărat prin credit, împreună cu băiatul nostru. Eu plăteam în continuare jumătate din rată și pensia alimentară. Din salariul de electrician îmi rămâneau puțini bani, dar le dădeam părinților lunar pentru întreținere, cumpărături și medicamente.

Camera aceea de zece metri pătrați era tot ce mai aveam. O zugrăvisem singur, schimbasem parchetul și cumpărasem un pat la mâna a doua. Acolo vorbeam seara cu fiul meu. Acolo plângeam când închidea telefonul și mă întreba când o să am iar casa mea.

Alina locuia la câteva străzi distanță, într-un apartament cu două camere, împreună cu soțul ei și cei trei copii. Daria împlinise cincisprezece ani și nu mai voia să doarmă în aceeași cameră cu frații ei.

— E fată mare, are nevoie de intimitate, a spus Alina. Nu poate să se schimbe cu doi băieți lângă ea.

— Înțeleg, dar de ce trebuie să-i rezolv eu problema? Apartamentul vostru e responsabilitatea voastră.

Fața Alinei s-a înroșit.

— Problema mea? Vorbești despre nepoata ta! Tu stai aici singur într-o cameră, ca un boier, iar un copil doarme înghesuit.

Mihai a intervenit imediat.

— Sincer, Andrei, ești egoist. Dacă aveai și tu fată, înțelegeai.

M-a lovit exact unde știa că doare. Știa cât sufăr că-mi văd băiatul doar două sfârșituri de săptămână pe lună.

— Am un copil, Mihai.

— Da, dar nu locuiește aici, a răspuns el.

S-a făcut liniște. Mama și-a șters mâinile de șorț, deși nu erau ude.

— Apartamentul e al nostru, a spus ea. Noi hotărâm. Daria are nevoie mai mare decât tine.

Nu contestasem niciodată că locuința era a părinților. Dar în ultimii șase ani plătisem centrala, reparasem baia și schimbasem geamurile. Când tata fusese operat, eu îl dusesem la controale. Alina venea duminica, mânca și pleca încărcată cu borcane.

— Dacă tot e casa voastră, dați-mi înapoi banii băgați în ea, am spus. Măcar să pot pune o garanție pentru o chirie.

Tata a izbit masa cu palma.

— Acum ne scoți ochii pentru tot ce-ai făcut? Noi te-am primit când n-aveai unde dormi!

Am plecat înainte să spun ceva ce nu mai puteam lua înapoi.

Duminică dimineață, când m-am întors de la serviciu, lucrurile mele erau puse în cutii pe hol. Daria stătea în pragul camerei, cu ochii în pământ. Alina ștergea dulapul, iar mama scotea perdelele mele.

— N-ați putut să mă așteptați? am întrebat.

— Ai avut trei zile, a răspuns Alina.

Mi-am deschis dulapul. Lipsea cutia în care țineam fotografiile cu băiatul meu și actele de la divorț.

— Unde sunt lucrurile mele?

— Pe balcon, cred, a zis mama. Nu mai face scandal de față cu fata.

Atunci Daria a început să plângă.

— Unchiule, eu nu am vrut să te dea afară… Mama a zis că e camera familiei.

Nu era vina ei. Tocmai asta mă durea cel mai tare. Am luat cutiile și le-am dus în sufragerie, lângă canapeaua extensibilă pe care urma să dorm. Seara, Mihai mi-a trimis un mesaj: „Sper să-ți treacă. Familia face sacrificii.”

N-am răspuns.

De atunci, când fiul meu vine la mine, nu mai avem unde să stăm singuri. Vorbim încet în bucătărie, iar el mă întreabă de ce camera mea are acum pereți roz. Eu îi spun că e doar pentru o vreme, deși nici eu nu mai cred asta.

Poate că am fost egoist fiindcă mi-am apărat singurul colț rămas. Dar dacă familia îți cere mereu ție să sacrifici tot, mai poate numi asta iubire?