Tata mi-a lăsat mie casa, iar mama și fratele meu m-au numit hoață. Apoi am găsit scrisoarea ascunsă în sobă

— Dacă treci casa doar pe numele tău, pentru mine nu mai ești fată, mi-a spus mama, izbind cu palma în masa din bucătărie.

Ceștile au tremurat. Una s-a răsturnat, iar cafeaua s-a prelins peste mușamaua cu floarea-soarelui pe care tata refuzase s-o schimbe ani întregi.

Mihai, fratele meu, stătea lângă sobă cu brațele încrucișate. Nu se uita la mine.

— Hai, Andreea, nu face pe nevinovata. Vinzi casa, împărțim banii în trei și gata. Sau mă lași să stau eu aici. Tu ai apartament.

Aveam un apartament cu două camere în Ploiești și încă douăzeci și trei de ani de credit. Dar, pentru ei, asta însemna că „eram aranjată”.

Tata murise cu trei săptămâni înainte. Un infarct, în curte, lângă grămada de lemne. Îl găsisem eu. Avea încă mănușile de lucru în mâini și o așchie prinsă de pulover.

La notar aflasem că lăsase casa din sat numai pe numele meu. Testamentul fusese făcut cu doi ani înainte. Mama a rămas nemișcată când a auzit, apoi a început să plângă atât de tare încât secretara i-a adus apă.

Mihai ieșise trântind ușa.

Eu nu simțisem bucurie. Simțisem rușine, frică și un gol cumplit. De ce mie? Tata nu-mi spusese nimic.

— N-am cerut casa, am zis în bucătărie. Nici măcar nu știam de testament.

— Dar o primești, nu? a răbufnit mama. Când ți-a plătit facultatea a fost bun. Când ți-a dat bani de avans a fost bun. Acum, când fratele tău n-are unde sta, te-ai făcut stăpână.

Avansul meu fusese de fapt un împrumut de zece mii de lei, pe care i-l dădusem înapoi lună de lună. Păstram și acum chitanțele depunerilor. N-am spus nimic. Cu mama, adevărul spus la nervi devenea imediat obrăznicie.

Mihai avea treizeci și șase de ani. Schimbase multe locuri de muncă: depozit, pază, livrări, construcții. De fiecare dată exista un șef care „îl luase de prost”, un coleg care îl încurcase sau o durere de spate care apărea exact înainte de salariu. În acel moment stătea în chirie și avea restanțe pe două luni.

Îmi era milă de el. Dar îmi aminteam și cum tata îi plătise datoriile de trei ori.

— Pot să mă gândesc la o soluție, am spus. Dar nu vând acum și nu se mută nimeni până nu terminăm actele.

Mama s-a ridicat brusc.

— Soluție? Casa asta am spălat-o, am văruit-o, am ținut-o în picioare! Iar tu vii sâmbăta cu o sacoșă de cumpărături și crezi că ai fost copilul perfect.

Acolo m-a lovit. Pentru că în ultimii patru ani eu îl dusesem pe tata la cardiolog, îi cumpărasem medicamentele și îi plătisem lemnele. Mama spunea mereu că nu are bani. Mihai era „între slujbe”. Eu plecam de la serviciu pe ascuns, recuperam orele seara și mă întorceam acasă frântă.

— Nu vreau să vă iau nimic, am șoptit.

— Deja ai luat, a spus Mihai.

Au plecat fără să mă ajute să strâng masa.

În zilele următoare, mama m-a sunat de câte cinci-șase ori. Ba plângea, ba mă amenința că mă vorbește în tot satul. O mătușă mi-a scris că banii nu sunt mai importanți decât sângele. Un văr mi-a spus să-i dau cheia lui Mihai, „că doar nu e străin”.

Ajunsesem să tresar când vibra telefonul.

M-am întors la casă într-o duminică pentru a sorta hainele tatei. În dormitor mirosea a naftalină și a săpun de casă. Cămășile lui erau așezate atent, iar pe spătarul scaunului rămăsese vesta cenușie pe care o purta dimineața.

Am plâns cu fața în ea până nu am mai putut respira.

Spre seară am aprins focul. Când am deschis ușița mică de jos ca să scot cenușa, am observat o tablă prinsă strâmb. În spatele ei era o pungă groasă, legată cu sfoară. Înăuntru am găsit actele casei, câteva extrase de cont și un plic pe care scria: „Pentru Andreea. Să citești singură.”

Am recunoscut imediat scrisul tatei.

„Fata tatei, dacă ai ajuns la scrisoarea asta, înseamnă că eu nu mai pot explica. Știu că o să te judece. Casa ți-o las ție nu fiindcă îl iubesc mai puțin pe Mihai, ci fiindcă tu ai fost singura care nu mi-a cerut-o.”

Mâinile începuseră să-mi tremure.

Tata scria că, după ce se pensionase, descoperise că din economiile lor lipseau aproape o sută douăzeci de mii de lei. Mama îi scosese treptat, fără să-i spună. O parte mersese către datoriile lui Mihai. Altă parte fusese băgată într-o afacere cu haine aduse din en-gros, pornită împreună cu o verișoară. Afacerea se închisese după câteva luni. Mai rămăseseră împrumuturi făcute pentru a acoperi pierderile.

„Am iertat-o pe mama ta, dar nu mai pot lăsa și casa să dispară. Mihai are nevoie să învețe să stea pe picioarele lui. Dacă îi dai casa, o va pierde. Dacă o vinzi și împarți banii, în doi ani nu va mai rămâne nimic. Tu ai reparat acoperișul, ai plătit impozitele și ai venit când mi-a fost rău. Păstreaz-o. Nu din lăcomie. Ca să rămână ceva.”

Sub scrisoare erau extrase, chitanțe și copii după contractele de împrumut.

Am stat pe podea până s-a stins focul.

A doua zi i-am chemat pe amândoi. Mama a intrat prima și a început direct:

— Te-ai hotărât, sper.

I-am pus scrisoarea pe masă.

A citit primele rânduri în picioare. Apoi s-a așezat. Când a ajuns la suma lipsă, și-a dus mâna la gură.

Mihai a luat extrasele.

— Mamă… ce sunt astea?

— Am vrut să vă ajut, a șoptit ea. Am crezut că pun banii la loc.

— Mie mi-ai spus că tata nu vrea să-mi dea niciun leu, a zis Mihai.

Mama și-a frământat basmaua între degete.

— Dacă îi spuneam, făcea scandal. Și tu aveai oamenii ăia pe cap… Ce era să fac? Să te las?

Pentru prima dată, Mihai nu a mai avut răspuns. S-a uitat lung la mine, apoi la poza tatei de pe perete.

— Deci tata știa tot.

— Știa, am spus. Și tot n-a spus nimănui. A dus rușinea singur.

Mama a început să plângă, dar altfel decât la notar. Fără țipete. Cu umerii strânși și capul plecat.

Nu am vândut casa. I-am spus lui Mihai că poate sta acolo șase luni, fără chirie, dacă își găsește de lucru și plătește utilitățile. Am făcut totul în scris. S-a supărat, dar a acceptat. După o lună s-a angajat la un atelier de mobilă din comună.

Cu mama vorbesc rar. Uneori îmi spune că tata a vrut să ne întoarcă unul împotriva altuia. Alteori recunoaște că s-a speriat și a făcut alegeri proaste. Nu știu care dintre variante o crede cu adevărat.

Eu merg la casă în fiecare săptămână. N-am schimbat mușamaua din bucătărie. Când o văd, îmi amintesc și palma mamei pe masă, și mâinile tatei crăpate de muncă.

Oare protejarea a ceea ce mi-a lăsat tata mă face egoistă? Sau familia nu înseamnă să cedezi mereu doar pentru că ceilalți știu exact unde te doare?