Am făcut credit ca să renovăm casa soacrei, convinși că va rămâne a noastră. După ultima rată la materiale, ea i-a donat-o cumnatului meu

— Mamă, spune-mi că nu e adevărat. Spune-mi că Sorin minte!

Radu ținea extrasul de carte funciară în mâna dreaptă și tremura atât de tare, încât foaia foșnea în bucătăria proaspăt renovată. Elena, soacra mea, nu s-a ridicat de la masă. A împins doar ceașca de cafea mai încolo și a spus, fără să ne privească:

— Casa e a mea. O dau cui vreau.

În clipa aceea m-am uitat la gresia pe care o alesesem eu, la mobila plătită în rate și la peretele pentru care Radu muncise trei seri până la miezul nopții. Totul mi s-a părut străin. Până și mirosul de cafea.

Cu doi ani înainte, casa Elenei era aproape nelocuibilă. Acoperișul curgea, instalația electrică era veche, iar în baie căzuse tencuiala. După moartea socrului meu, ea începuse să spună că nu se mai descurcă singură.

— Veniți voi aici, ne-a zis într-o duminică. Reparați casa și, când n-oi mai fi eu, rămâne a voastră. Radu e copilul care a stat lângă mine.

Sorin, fratele lui Radu, locuia la Brașov și venea rar. De sărbători apărea cu o pungă de cafea, stătea două ore și pleca spunând că are treabă. Noi eram cei care o duceam pe Elena la medic, îi cumpăram lemne și îi achitam facturile când pensia nu-i ajungea.

Aveam strânși aproape 70.000 de lei pentru avansul unui apartament. I-am pus pe toți în casă. Când banii s-au terminat, am luat un credit de nevoi personale de încă 110.000 de lei. Rata era aproape 2.300 de lei pe lună.

Eu lucram la o farmacie, iar Radu era electrician. Nu eram bogați, dar ne făcuserăm calculele. Urma să ne mutăm acolo cu fiica noastră, Mara, iar apartamentul nostru mic să-l închiriem. Cel puțin, acesta fusese planul.

Am schimbat acoperișul, geamurile, centrala și instalațiile. Am refăcut baia, bucătăria și cele trei camere. În curte am turnat alei, pentru că Elena se plângea că alunecă prin noroi. Fiecare salariu se ducea în materiale, muncitori și rate.

— Mamă, facem și actele? a întrebat Radu de mai multe ori.

— Ce acte, măi băiatule? Nu ai încredere în mama ta? După ce mor, doar nu iau casa cu mine.

Când insistam eu, se supăra.

— Alina, într-o familie nu se trăiește cu hârtii între oameni.

Mi-a fost rușine să mai spun ceva. M-am gândit că poate par lacomă. Că poate vede în mine nora care vrea casa unei bătrâne. Așa că am tăcut, iar tăcerea aceea ne costă acum mai mult decât creditul.

Am aflat despre donație întâmplător. Sorin venise într-o sâmbătă și măsura curtea cu un bărbat. Radu l-a întrebat ce face.

— Vreau să văd dacă încape un garaj aici, a răspuns el.

Am râs, crezând că glumește.

— Garaj? Pentru cine?

Sorin și-a băgat ruleta în buzunar și s-a uitat la fratele lui.

— Pentru mine. Mama mi-a donat casa luna trecută.

Radu a rămas nemișcat. Apoi a intrat în bucătărie, a deschis sertarul unde Elena ținea actele și a început să caute. Ea l-a prins de braț.

— Nu umbla acolo!

Atunci am înțeles că era adevărat.

Donația fusese făcută cu dreptul Elenei de a locui în casă până la moarte. Sorin devenise proprietar, iar noi nu fuseserăm măcar anunțați. Renovarea era terminată de trei luni.

— De ce? a întrebat Radu. Cu ce ți-am greșit?

Elena și-a strâns halatul la piept.

— Sorin are doi băieți. Tu ai doar o fată. Lui îi trebuie mai mult.

Nu cred că voi uita vreodată chipul soțului meu. N-a plâns. Ar fi fost mai ușor dacă plângea. S-a așezat pe scaun și s-a uitat în gol, ca și cum cineva îi smulsese nu doar casa, ci toată copilăria.

— Și eu ce sunt, mamă?

— Nu mai face dramă. Tu te descurci. Alina are serviciu, ai și tu meserie.

Am simțit că îmi arde fața.

— Avem un credit făcut pentru casa asta!

— Nu v-am obligat eu să puneți lucruri scumpe, mi-a răspuns. Puteați să reparați mai modest.

A fost prima dată când am ridicat vocea la ea.

— Dumneavoastră ați ales mobila! Dumneavoastră ați vrut centrala mutată și terasa închisă!

Sorin stătea în ușă și nu spunea nimic. Mai târziu ne-a trimis un mesaj: „Nu eu am decis. Respectați voința mamei.” Atât. După câteva zile, ne-a cerut să nu mai lăsăm cutiile noastre în camera din spate, fiindcă vrea s-o amenajeze pentru băieți.

Ne-am întors în apartamentul nostru cu două camere. Mara ne-a întrebat de ce nu mai mergem la bunica. Radu i-a spus că avem mult de lucru. În noaptea aceea l-am găsit în bucătărie, cu graficul creditului în față.

— Mai avem patru ani și opt luni, a șoptit. Plătim pentru casa lui Sorin.

Salariile noastre abia mai ajung. Am renunțat la cursurile de înot ale Marei. Mașina are nevoie de reparații, dar o ținem în parcare. Luna trecută am plătit rata cu bani împrumutați de la sora mea, Nicoleta.

Am mers la un avocat cu facturile, extrasele bancare, fotografiile și mesajele în care Elena ne cerea bani pentru renovare. Ne-a spus că am putea încerca să recuperăm investițiile, dar procesul poate dura. Nu există garanții, iar expertizele și taxele înseamnă alți bani.

Când familia a aflat, telefoanele au început imediat.

Mătușa lui Radu mi-a spus că eu îl împing să-și dea mama în judecată.

— Pentru bani distrugi o familie, Alina?

— Dar casa nu a distrus-o? am întrebat.

A tăcut două secunde, apoi mi-a închis.

Elena a venit la noi într-o seară. Nu ne mai vizitase de aproape două luni. S-a așezat pe canapea și a început să plângă.

— Vreți să mă târâți prin tribunal la bătrânețe?

Radu își frământa mâinile.

— Vreau să-mi dai înapoi ce am băgat în casă. Nu cer mai mult.

— N-am bani.

— Atunci vorbește cu Sorin.

— Sorin nu are nicio vină.

Atunci Radu s-a ridicat atât de brusc, încât a lovit măsuța.

— Eu am vina, nu? Pentru că te-am crezut!

Elena a plecat spunând că nu mai are fiu. Pe scara blocului plângea tare, iar doi vecini ieșiseră la uși. M-am simțit vinovată, deși știam că nu eu făcusem donația. Asta e partea cea mai urâtă: omul nedreptățit ajunge să se rușineze că cere dreptate.

Radu vrea să renunțe la proces. Spune că nu poate suporta gândul că mama lui va sta în fața unui judecător. Eu mă uit la Mara când își pune costumul de înot, rămas mic, și mă gândesc la toți anii în care vom plăti o casă din care am fost scoși ca niște chiriași nepoftiți.

Cererea de chemare în judecată este acum pe masa noastră. Trebuie doar semnată și depusă. Radu o mută dintr-un colț în altul, iar eu nu mai știu dacă lupt pentru familia mea sau dacă o destram definitiv.

Voi ce ați face în locul nostru: ați merge până la capăt pentru banii munciți sau ați accepta pierderea doar ca să păstrați o pace care, de fapt, nu mai există?