Am găsit banii lipsă în ghiozdanul fiicei noastre, iar soțul meu a rostit cuvintele pe care nu le-am putut ierta

— Deschide ghiozdanul, Mara!

Vocea lui Sorin a răsunat atât de tare, încât fata a tresărit și a scăpat telefonul pe gresie. Eu stăteam lângă masa din bucătărie, cu portofelul gol în mână. Dispăruseră opt sute de lei, banii pentru întreținere și curent.

Mara și-a strâns ghiozdanul la piept.

— Nu aveți voie să-mi umblați în lucruri.

— În lucrurile tale? a izbucnit Sorin. Dar tu ai voie să umbli în banii noștri?

Fata s-a uitat la mine. Nu la el. La mine.

În privirea ei era frică, dar și ceva ce m-a durut mai tare: convingerea că urma să renunț la ea.

O adoptaserăm cu un an înainte, când avea paisprezece ani. Eu și Sorin încercaserăm mult timp să avem un copil. Analize, tratamente, drumuri la clinici, bani împrumutați. După ultima sarcină pierdută, n-am mai putut trece nici măcar pe lângă raionul cu haine pentru bebeluși.

Când am cunoscut-o pe Mara, la centrul de plasament, nu a alergat spre noi și nu ne-a îmbrățișat. Stătea pe un scaun, cu mâinile băgate în mânecile hanoracului.

— De ce vreți una așa mare? ne-a întrebat.

Sorin a zâmbit stângaci.

— Pentru că și copiii mari au nevoie de părinți.

Atunci Mara a ridicat din umeri, de parcă nu-l credea. Nici după ce a venit acasă nu ne-a spus mamă și tată. Eram „Doina” și „Sorin”. La început mi-am zis că are nevoie de timp.

Numai că timpul nu repară singur nimic.

Primele sute de lei au dispărut în toamnă. Am crezut că îi pierdusem la piață. Apoi au lipsit cincizeci de lei din buzunarul hainei lui Sorin. După aceea, două sute din sertarul în care țineam bani pentru cumpărături.

Sorin a început să încuie dormitorul.

Mara observa. Nu spunea nimic, dar trântea ușile, mânca singură și răspundea în două cuvinte. La liceu susținea că totul era bine. Diriginta mi-a spus însă că lipsea de la ultimele ore și că venise de câteva ori cu haine noi.

În seara aceea, Sorin i-a smuls ghiozdanul. Dintr-un buzunar interior au căzut șase sute de lei, un ruj, bonul unei perechi de adidași și două ambalaje de sandvișuri.

— Unde sunt restul? a întrebat el.

— I-am cheltuit.

— Pe ce?

— Pe mine.

A spus-o sfidător, dar îi tremura bărbia.

Am întrebat-o de ce nu ne ceruse. Avea mâncare, haine, bani de autobuz. Nu trăiam în lux, dar nu-i lipsea strictul necesar.

Mara a râs scurt și urât.

— Strictul necesar? La liceu toți au telefoane bune, merg la suc, comandă mâncare. Eu ce să le spun? Că mama mea adoptivă îmi pune parizer între două felii și îmi numără zece lei pentru autobuz?

Cuvântul „adoptivă” m-a lovit direct în piept.

— Și pentru asta ne furi?

— Dacă vă ceream, îmi dădeați?

Am tăcut. Știa răspunsul.

Aveam rate, facturi restante și mașina stricată. Sorin lucra suplimentar la un depozit, iar eu făceam curățenie în două scări de bloc după programul de la croitorie. Nu aveam opt sute de lei pentru adidași și ieșiri în oraș.

Dar furtul nu putea fi trecut cu vederea.

— Poate ar fi mai bine să se întoarcă la centru, a spus Sorin.

A rostit-o încet, uitându-se la masă.

În bucătărie s-a făcut o liniște îngrozitoare.

— Ce ai spus? am șoptit.

— Nu mai putem trăi așa. Ne minte, ne fură, ne întoarce unul împotriva celuilalt. Poate nu suntem potriviți pentru ea.

Mara nu a plâns. Și-a luat banii de pe jos, i-a pus pe masă, apoi a intrat în cameră. După câteva minute a ieșit cu geaca pe ea.

— Stai, unde pleci? am întrebat.

— Unde vreți voi să mă trimiteți.

A fugit înainte să ajung la ușă.

Am căutat-o până dimineața. Am sunat la poliție, la dirigintă, la două colege și la doamna Alina, asistenta socială care se ocupase de dosarul nostru. Sorin conducea fără să spună nimic. La un semafor și-a lovit fruntea de volan.

— Sunt un nenorocit, a murmurat.

Am găsit-o pe o bancă, lângă gardul fostului centru. Nu intrase. Stătea cu genunchii la piept și cu gluga trasă.

Când m-a văzut, a spus doar:

— Știam eu că mă dați înapoi.

M-am așezat lângă ea.

— Nu ești un obiect pe care îl dăm înapoi.

— Ba da. Toată lumea dă înapoi ce nu-i convine.

Atunci a început să plângă. Nu frumos, nu liniștit. Se sufoca și își ștergea nasul cu mâneca. Mi-a povestit că la centru ascundea pâine sub saltea, fiindcă uneori copiii mai mari îi luau porția. Că mama ei biologică îi promisese de trei ori că vine s-o ia și nu venise. Că la liceu spusese că noi suntem părinții ei adevărați și că avem bani, ca să nu afle nimeni de unde venea.

— Dacă eram ca ei, poate nu mă mai simțeam… defectă, a spus.

Sorin a rămas câțiva pași în spatele nostru. Apoi s-a apropiat și s-a lăsat în genunchi.

— N-ar fi trebuit să spun ce am spus. Eram furios. Dar nu ai voie să ne furi, Mara. Oricât de greu îți este.

— Știu.

— Și nu te trimitem nicăieri.

Fata l-a privit lung.

— Acum zici așa.

Avea dreptate să nu-l creadă imediat.

Au urmat luni grele. Nu ne-am întors acasă și, gata, am devenit familia perfectă. Am mers la consiliere prin direcția de protecție a copilului. Am stabilit o sumă mică de buzunar, iar Mara a început să lucreze sâmbăta la o cofetărie, cu acordul nostru. Din primul salariu ne-a înapoiat o sută de lei.

— Nu trebuie pe toți odată, i-am spus.

— Trebuie pentru mine, a răspuns.

Sorin nu a mai încuiat dormitorul, deși o vreme își verifica portofelul în fiecare seară. Mara vedea. Eu vedeam că ea vede. Nimeni nu spunea nimic.

Încrederea s-a întors încet, în gesturi mărunte. Într-o seară mi-a cerut bani pentru o ieșire și a acceptat când i-am spus că pot să-i dau doar treizeci de lei. Altă dată a recunoscut că luase zece lei din mărunțișul de pe frigider, înainte să observăm.

— Mi-a fost rușine să cer, a spus.

— Cere, chiar dacă răspunsul poate fi nu.

În primăvară, de ziua mea, mi-a adus o prăjitură puțin strivită într-o cutie.

— La mulți ani, mamă, a murmurat.

A fost prima dată când mi-a spus așa.

N-am îmbrățișat-o imediat. Mi-a fost teamă să nu se retragă. Dar ea a făcut un pas spre mine și și-a sprijinit capul de umărul meu.

Atunci am înțeles că sângele nu creează automat o familie, dar nici o semnătură pe un dosar nu o face. Familia se construiește după fiecare greșeală, atunci când ai toate motivele să pleci și alegi, totuși, să rămâi.

Mă întreb și acum dacă am fost prea aspră sau prea naivă. Voi ce ați fi făcut în locul nostru: ați mai fi putut avea încredere după o asemenea trădare?