La casa de marcat mi-au lipsit 17 lei, iar fiica mea a decis că nu mai am voie să trăiesc singură

— Doamnă, mai aveți de achitat 17 lei și 40 de bani.

Casiera ținea mâna deasupra bonului, iar în spatele meu cineva oftase apăsat. Mi-am golit portofelul pe tejghea: două bancnote mototolite de un leu, câteva monede și fotografia veche a soțului meu, Petre. Atât.

M-am uitat la cumpărături. Pâine, lapte, ouă, un pachet de orez, medicamentele nu erau acolo fiindcă pe acelea le lăsasem deja la farmacie. Nu-mi ajunseseră banii.

— Scoateți cafeaua, am șoptit.

— Tot mai lipsesc nouă lei.

— Atunci… uleiul.

Bărbatul din spatele meu a izbit coșul cu genunchiul.

— Hai, doamnă, că nu avem toată ziua!

Am simțit cum îmi arde fața. Supermarketul acela din Drumul Taberei era plin, ca în fiecare sâmbătă. Mame cu copii, oameni cu sacoșe mari, vecini care m-ar fi putut recunoaște. Eu fusesem contabilă treizeci și șapte de ani. Eu ținusem socotelile unei întreprinderi întregi. Și acum nu eram în stare să socotesc o pâine și zece ouă.

— Scoateți și ouăle, am spus.

Casiera, o fată tânără pe ecusonul căreia scria Andreea, s-a apropiat de mine.

— Sunteți bine? V-ați albit la față.

Am vrut să-i spun că sunt foarte bine. Asta spun mereu. Numai că rafturile au început să se miște, iar zgomotul casei de marcat s-a îndepărtat. M-am prins de marginea tejghelei.

— Nu chemați pe nimeni, am apucat să zic. Îmi trece.

Nu mi-a trecut.

Când am deschis ochii, stăteam pe un scaun adus de la pază, cu geaca desfăcută și cu o femeie care îmi ținea încheietura. În jurul meu se făcuse cerc. Unii se uitau îngrijorați, alții filmau. Asta m-a durut aproape mai tare decât capul.

Echipajul SMURD a venit repede. Tensiunea era 22 cu 11. Un paramedic m-a întrebat pe cine să sune.

— Pe nimeni.

— Doamnă, trebuie să anunțăm pe cineva.

Am tăcut. În buzunar aveam un bilețel pus de fiica mea, Alina, fără să mă întrebe. „În caz de urgență, sunați aici.” Îl găsiseră.

Alina a ajuns la spital înainte să mă ducă în salon. A intrat cu părul ud de ploaie și cu geanta deschisă. Nici nu și-a dat haina jos.

— Mamă, de ce nu mi-ai spus că nu mai ai bani?

— Aveam bani.

— Nu aveai 17 lei!

Asistenta s-a uitat spre noi, iar eu am întors capul spre perete.

— Am calculat greșit.

— Și pastilele? Mi-au spus că nu le-ai luat de două săptămâni.

Acolo am înțeles că sunase la farmacie. Sau găsise rețeta în sacoșă. M-am simțit cercetată ca un copil prins cu minciuna.

— Costă 186 de lei, Alina. Pensia mea e 2.430. Întreținerea a venit 780, curentul 164, telefonul, mâncarea… Ce voiai să fac?

— Să-mi spui!

— Și tu ce făceai? Luai de la rata voastră? De la meditațiile Mariei? De la dentistul lui Radu?

A tăcut. Tocmai tăcerea ei mi-a confirmat că aveam dreptate.

După moartea lui Petre, refuzasem orice ban de la ea. Îmi aducea sacoșe, iar eu i le puneam înapoi în portbagaj. Îmi plătise o dată gazele pe ascuns și nu i-am vorbit o săptămână. Nu fiindcă n-o iubeam. Tocmai fiindcă o iubeam. O crescusem să nu depindă de nimeni. Cum să mă așez eu acum pe umerii ei?

A doua zi, când m-au externat, Alina m-a dus acasă. În apartament era frig. Centrala mergea la minim, iar pe masă rămăsese o jumătate de măr acoperită cu o farfurie.

Fiica mea s-a uitat prin bucătărie. A deschis frigiderul fără să mă întrebe. Două iaurturi, muștar, trei cartofi fierți.

— Asta mănânci tu?

— N-am avut poftă.

— Mamă, nu mă mai minți.

Și-a dus palma la gură. Pentru o clipă, n-a mai fost femeia de patruzeci și doi de ani care conducea prin tot Bucureștiul și rezolva tot. Era fetița care plângea când mă vedea bolnavă.

Apoi a spus ce mă temeam că va spune.

— Am găsit un centru privat în apropiere de București. E curat, au medic, asistente, curte. Putem plăti noi diferența.

— Nu.

— Măcar mergem să-l vedem.

— Nu.

— Atunci o îngrijitoare. Permanent.

M-am ridicat atât de repede încât mi-a fugit covorul de sub papuc.

— Vrei să bagi o străină în casa mea? Să-mi umble în dulapuri, să-mi numere pastilele, să mă întrebe dacă am fost la baie?

— Vreau să nu mori singură aici!

Cuvintele au rămas între noi, urâte și adevărate.

Alina a început să plângă. Nu tare. Îi tremura doar bărbia.

— Știi cum e să primești telefon de la SMURD și să nu știi dacă mama ta mai trăiește? Știi la ce m-am gândit pe drum? Că ultima noastră discuție fusese despre tensiometru. Că am țipat la tine și am închis.

— Nu ți-am cerut să răspunzi pentru mine.

— Ba da, mamă. Chiar dacă nu ceri, eu răspund. Dacă se întâmplă ceva, eu rămân cu întrebarea de ce te-am lăsat singură.

Atunci m-am înfuriat. I-am spus că vrea să scape de mine. Că centrul acela e doar un loc unde copiii își ascund părinții ca să doarmă liniștiți. A fost nedrept. Am știut chiar când am rostit-o.

Alina și-a luat geanta.

— Am făcut un credit ca să putem plăti centrul, a spus încet. Radu nu știe încă. M-am gândit că asta te-ar salva. Dar tu crezi că vreau să scap de tine.

A plecat înainte să-i răspund.

Trei zile nu ne-am vorbit. Mi-am luat pastilele cu ultimii bani și am stat cu televizorul pornit doar ca să aud voci. Noaptea, fiecare pocnitură a caloriferului mă speria. Dacă mi se făcea iar rău? Dacă nu ajungeam la telefon?

Dar mă speria și gândul că altcineva ar hotărî când mă trezesc, ce mănânc și unde îmi pun ceașca lui Petre. Apartamentul acela nu era doar un bun. Era viața mea. Pe tocul ușii încă se vedeau liniile cu înălțimea Alinei. În balcon aveam mușcatele lui. Cum să plec?

În a patra zi am sunat-o.

— Vino, dar singură, i-am spus.

A venit cu o sacoșă. De data asta n-am mai împins-o spre ușă.

Am pus pe masă talonul de pensie, facturile și rețetele. Pentru prima dată, am lăsat-o să vadă tot.

— La centru nu merg, am spus. Nu acum. Dar accept o femeie patru ore pe zi. Și îmi pui un buton din acela de urgență. Iar cardul rămâne la mine.

Alina a zâmbit printre lacrimi.

— Cardul rămâne la tine. Dar cumpărăturile mari le facem împreună.

— Și fără să-mi umpli frigiderul cu lucruri scumpe.

— Bine, mamă.

Apoi m-a îmbrățișat atât de strâns, încât am înțeles ceva ce mândria mea nu mă lăsase să văd: nu eram doar eu cea speriată de bătrânețe. Și copilul meu se temea, poate chiar mai mult.

Nu știu dacă am ales bine. Cât ajutor poate accepta un om fără să simtă că își pierde viața, și câtă libertate îi putem cere familiei să riște pentru noi?