Am găsit scrisoarea mamei într-un sertar, iar cuvintele ei m-au împins să-i spun tatălui meu tot ce tăcusem ani întregi

— Pentru Mara ai avut douăzeci de mii de euro, iar pentru mine n-ai avut nici măcar cinci sute de lei când riscam să-mi îngheț anul?

Am trântit scrisoarea pe masa din bucătărie. Tata a tresărit, iar lingurița i-a căzut în ceașcă. Mara, sora mea mai mică, a rămas lângă frigider, cu mâna pe clanță și obrajii albi.

— Nu începe iar, Irina, a murmurat tata. Situațiile au fost diferite.

Asta îmi spusese mereu.

Mama mea, Daniela, murise când aveam doisprezece ani. După trei ani, tata s-a căsătorit cu Alina, iar apoi s-a născut Mara. Nu am urât-o niciodată. Era un copil care venea noaptea în camera mea când tuna și mă ruga să-i spun povești. Dar, pe măsură ce creșteam, am început să văd diferențele.

Pentru meditațiile ei se găseau bani. Pentru facultatea mea, tata mi-a spus să încerc la buget. Când n-am prins cămin, am lucrat seara la un magazin din Iași și am locuit cu încă trei fete într-o garsonieră unde iarna făceam mucegai pe pereți.

La absolvire, tata n-a venit. Mara avea în aceeași zi serbarea de sfârșit de gimnaziu.

„Tu ești mare, înțelegi”, mi-a spus la telefon.

Am înțeles. Sau m-am prefăcut.

Cu o săptămână înaintea confruntării, mersesem în casa bunicilor să caut certificatul de deces al mamei. Tata voia să vândă locuința, iar eu trebuia să-mi iau lucrurile rămase acolo. În sertarul unei noptiere am găsit un plic îngălbenit, cu numele meu scris strâmb.

„Irina mea, să fii puternică, dar să nu confunzi puterea cu tăcerea. Să nu renunți niciodată la dreptul tău de a fi iubită, nici măcar atunci când oamenii dragi te fac să crezi că ceri prea mult.”

Am citit rândurile pe podea, cu spatele lipit de pat. Nu mai auzisem vocea mamei de șaptesprezece ani, dar atunci parcă era lângă mine.

De aceea mă aflam acum în bucătăria tatălui meu.

— Când am avut nevoie de garanție pentru chirie, mi-ai spus că ai rate, am continuat. După două luni i-ai cumpărat Marei mașină.

— Avea nevoie să ajungă la facultate.

— Și eu mergeam două autobuze și jumătate de oră pe jos!

Tata și-a apăsat degetele pe frunte.

— Pe tine te-am crezut puternică.

— Nu. Pe mine m-ai considerat rezolvată.

Mara a început să plângă în liniște. M-am întors spre ea, deja furioasă că iar discuția ajungea despre suferința ei.

— Eu n-am cerut mașina, a spus. Tata a insistat. Și nu ți-am zis, dar am renunțat la facultate acum trei luni.

Tata s-a ridicat brusc.

— Ce-ai făcut?

— N-am mai putut. Ai pus atâta presiune pe mine încât mi-era frică să-ți spun că nu vreau economie. Am crezut mereu că Irina mă urăște pentru tot ce primesc.

Mi s-a tăiat respirația. Mara mă privise ani întregi nu ca pe sora rece și independentă, ci ca pe un judecător.

— Nu te urăsc, am spus. Am fost geloasă. E altceva… deși tot doare.

Tata s-a așezat la loc. Părea dintr-odată bătrân.

— După ce a murit mama ta, mi-a fost rușine că nu știam să te cresc. Semănai cu ea și nu puteam să mă uit la tine fără să-mi amintesc. Când ai devenit independentă, m-am agățat de asta. Cu Mara am încercat să repar ce stricasem cu tine.

— Reparând cu ea, m-ai stricat și mai tare pe mine.

A dat din cap. Nu s-a apărat. Pentru prima oară, tata a venit spre mine fără să-mi spună că exagerez. M-a îmbrățișat stângaci, iar eu am rămas cu brațele pe lângă corp câteva secunde. Apoi l-am prins de cămașă și am plâns cum nu mai plânsesem de la înmormântarea mamei.

Nu s-a vindecat totul în acea bucătărie. Nici nu avea cum. Tata a promis că mă va ajuta cu avansul pentru apartamentul mic pe care voiam să-l cumpăr, dar i-am spus că banii nu pot înlocui anii pierduți. Mara m-a sunat a doua zi și am ieșit doar noi două la o cafea. Am vorbit fără comparații, pentru prima dată.

Încă mă întreb dacă un părinte poate iubi doi copii și totuși să-l rănească pe unul încercând să-l salveze pe celălalt. Voi ați putea ierta asemenea ani sau unele lipsuri rămân mereu în noi?