Soția mea era între viață și moarte, iar soacra îmi striga pe holul spitalului: „Dacă moare, tu ești vinovat!”

— Dacă moare fata mea, tu ești vinovat!

Vocea soacrei mele a răsunat pe holul secției de ATI. O asistentă s-a oprit o clipă, apoi și-a văzut de drum. Eu stăteam cu geaca Irinei strânsă la piept. În buzunarul ei încă erau bonul de la farmacie și lista de cumpărături: lapte, pâine, mere pentru copii.

Cu trei ore înainte, Irina se prăbușise în bucătărie. Își dusese mâna la piept și spusese doar:

— Radu, nu pot să respir…

Ambulanța venise greu, fiindcă ningea și strada noastră nu fusese curățată. Medicii vorbeau despre o infecție severă, complicații la inimă și următoarele ore decisive. Eu auzeam cuvintele, dar nu le puteam lega.

— De ce n-ai dus-o mai devreme la doctor? m-a întrebat doamna Mariana, mama ei. Mi-a spus că se simțea rău de o săptămână!

— Am rugat-o să meargă. A zis că nu poate lipsi de la serviciu.

— Trebuia s-o iei de mână, nu s-o rogi!

Adevărul m-a lovit mai tare decât țipetele ei. Irina tușise, avusese febră și totuși mersese la magazinul unde lucra. Aveam rata la apartament, întreținerea restantă și meditațiile lui Andrei. Eu tocmai pierdusem câteva lucrări, fiind electrician pe cont propriu. Ne spuseserăm că e doar o răceală.

Poate că ne mințiserăm amândoi.

În zilele următoare, doamna Mariana a început să intervină în orice. Întreba medicii separat, cerea alte analize, îl suna pe un văr din Iași și venea apoi cu sfaturi de pe internet. Într-o dimineață a insistat să fie mutată Irina la alt spital.

— O omorâți aici! a izbucnit ea.

— Mamă Mariana, medicii spun că transportul e periculos.

— Nu-mi spune mie „mamă”! Tu ai adus-o în starea asta.

Am ieșit afară înainte să răspund. Mi-am aprins o țigară, deși mă lăsasem de patru ani. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât am scăpat bricheta în zăpadă.

Acasă, Andrei, care avea doisprezece ani, se prefăcea că e puternic. Îi încălzea cina surorii lui și o ajuta la teme. Mara, la șapte ani, dormea cu halatul mamei sub obraz.

— Tata, dacă mama moare, cine îmi mai împletește părul?

Am intrat în baie și am plâns cu robinetul deschis. Apoi m-am spălat pe față și le-am spus că mama lor luptă. Nu știam dacă era adevărat. Dar ce altceva puteam să le spun?

În fiecare seară mergeam la biserica de lângă piață. Nu fusesem un om credincios. Intram la Paști, aprindeam o lumânare și plecam. Acum stăteam în genunchi până mă dureau picioarele.

Părintele Vasile m-a găsit într-o seară singur.

— Nu mai pot, părinte.

— Atunci nu te mai preface că poți singur.

Nu mi-a promis minuni. Mi-a adus însă mâncare pentru copii și a strâns bani de la câțiva oameni pentru medicamente. Când am aflat, mi-a fost rușine. După aceea mi-am dat seama că rușinea nu plătea rețetele.

În a noua zi, medicul m-a chemat. Am simțit că mi se taie genunchii.

— Soția dumneavoastră a deschis ochii. Reacționează la comenzi simple.

Am întrebat de două ori dacă am înțeles bine. Doamna Mariana s-a prins de brațul meu și, pentru prima dată, n-a mai spus nimic. Am rămas amândoi pe hol, plângând ca doi oameni care uitaseră de ce se urau.

Recuperarea a fost grea. Irina nu putea merge singură și obosea după câteva cuvinte. Când a aflat ce se întâmplase între mine și mama ei, și-a întors capul spre perete.

— M-ați împărțit de parcă eram deja moartă, a șoptit ea.

Doamna Mariana a început să plângă.

— Mi-a fost frică, mamă.

— Și lui i-a fost.

Tăcerea aceea ne-a făcut mai mult bine decât toate certurile. Soacra mea și-a cerut iertare, dar nu frumos, nu ca în filme. A spus doar:

— Radu, am vorbit urât. N-am știut unde să-mi pun spaima.

I-am răspuns că nici eu nu fusesem atent la semnele Irinei. Amândoi aveam partea noastră de vină, dar vina nu trebuia să ne distrugă copiii.

Astăzi, Irina merge încet până la colțul străzii, sprijinită de mine. Doamna Mariana vine să stea cu cei mici, iar uneori încă ne contrazicem. Numai că acum știm să ne oprim.

Mă întreb des: trebuie să ajungem atât de aproape de pierdere ca să înțelegem cine ne este, de fapt, alături? Voi ați putea ierta cuvintele spuse din frică?