După 26 de ani în care am avut grijă singură de casă, soțul și fiica mea m-au numit leneșă când am refuzat să le mai spăl hainele

— Mamă, bluza mea albă unde e? Azi am nevoie de ea!

Andreea stătea în mijlocul sufrageriei cu părul ud, ținând într-o mână placa de întins părul și în cealaltă un pantof. Mihai deschisese frigiderul și se uita în el de parcă fusese jefuit.

— Și mâncare n-ai făcut? m-a întrebat el. Elena, e aproape opt!

Eu eram pe canapea, cu o pătură peste genunchi și o cană de ceai cald între palme. Pentru prima dată în douăzeci și șase de ani, nu mă ridicasem înaintea lor. Nu pusesem rufe la spălat, nu făcusem cafea, nu tăiasem roșii, nu pregătisem pachețele.

— Bluza e în coș, i-am spus Andreei. Unde ai aruncat-o.

— Și cine o spală?

Am sorbit din ceai.

— Tu.

S-a făcut liniște. Mihai a închis frigiderul atât de tare încât au zăngănit borcanele.

— Ce-i circul ăsta? a întrebat.

Nu era un circ. Era prima dimineață în care corpul meu nu mai acceptase să se ridice la ora cinci și jumătate.

Cu o zi înainte fusesem la medicul de familie, domnul Radu. Ajunsesem acolo după ce mi se făcuse rău în piață. Mă agățasem de taraba cu mere ca să nu cad, iar o vânzătoare îmi adusese un scaun și apă.

Tensiunea era mare. Analizele nu arătau nici ele bine. Dormeam câte patru ore, mă durea spatele, aveam palpitații și plângeam fără motiv în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni.

— Dacă mergeți tot așa, corpul o să vă oprească singur, mi-a spus medicul. Aveți nevoie de odihnă și de ajutor în casă.

Am râs amar.

— Ajutor? Ei nici nu știu unde ținem detergentul.

În seara aceea le-am spus tot. Mihai se uita la televizor, iar Andreea își verifica telefonul. Le-am explicat că nu mai pot. Că, de a doua zi, fiecare urma să spele, să gătească și să strângă după el.

— Dar tu stai acasă, spusese Mihai, fără să-și ia ochii de la ecran. Ce vrei să facem noi după serviciu?

M-am uitat la el și parcă nu l-am mai cunoscut.

— Eu ce crezi că fac toată ziua?

— Nu zic că nu faci nimic, dar… hai să nu exagerăm.

Andreea oftase.

— Mamă, ai intrat în vreo criză din aia? Toate mamele gătesc. Nu trebuie să te victimizezi.

Acolo s-a rupt ceva în mine.

Andreea avea douăzeci și patru de ani. Lucra la un salon din oraș și spunea că strânge bani să se mute, deși cea mai mare parte din salariu se ducea pe haine, ieșiri și ratele telefonului. Eu îi spălam uniformele, îi curățam încălțămintea și uneori îi puneam bani de autobuz în geantă.

Mihai lucra la un depozit de materiale de construcții. Venea obosit, își lăsa șosetele lângă canapea și farfuria pe masă. Îmi spunea că el aduce bani în casă. Uita că și eu lucrasem doisprezece ani la o croitorie, până când mama lui s-a îmbolnăvit și cineva trebuia s-o îngrijească. După ce a murit, rămăsesem acasă pentru Andreea, pentru casă, pentru toate.

Nimeni nu-mi mai spusese vreodată că și munca mea avea valoare.

În prima zi au comandat mâncare. În a doua, Mihai a prăjit ouă și a lăsat tigaia arsă în chiuvetă. În a treia, nu mai aveau căni curate.

Eu îmi spălam farfuria și cana. Îmi găteam o supă simplă. Îmi puneam lucrurile la loc și mă opream acolo.

— Asta e răutate, a spus Andreea când a găsit mașina plină cu rufe ude, uitate de ea de dimineață. Puteai măcar să le scoți.

— Puteam. Dar tu le-ai pus și tot tu ai plecat.

— Nu am avut timp!

— Nici eu n-am avut timp douăzeci și șase de ani. Doar că n-a interesat pe nimeni.

A început să plângă și a sunat-o pe sora mea, Mariana. Spre surprinderea ei, Mariana nu i-a ținut partea.

— Mama ta nu e servitoare, i-a spus. Dacă locuiești acolo, pui mâna și faci.

Mihai, în schimb, s-a înfuriat. Într-o seară, după ce s-a împiedicat de cutia cu încălțăminte lăsată de Andreea pe hol, a intrat în sufragerie și a izbucnit:

— Casa asta arată ca un grajd de când ai devenit leneșă!

Mi-au tremurat mâinile. Cuvântul acela m-a durut mai tare decât mă așteptam.

— Leneșă? am repetat. Cine a stat lângă mama ta nopți întregi? Cine ți-a călcat cămășile? Cine a făcut zacuscă, a plătit facturi, a spălat geamuri, a cărat sacoșe și a crescut copilul ăsta? Tu nici măcar nu știi ce medicamente iau.

— Nu schimba vorba…

— Ba exact asta e vorba, Mihai! V-ați obișnuit să exist doar când aveți nevoie de ceva.

Andreea a apărut în ușă. Pentru prima dată, n-a spus nimic. S-a uitat la mine, apoi la tatăl ei și la grămada de vase.

În noaptea aceea am dormit în sufragerie. Dimineața am găsit pe masă două sute de lei și un bilețel de la Mihai: „Dacă nu-ți mai place aici, poate ai nevoie de o pauză.”

Am crezut că mă dă afară din propria casă.

Mi-am pus câteva haine într-o geantă și am mers la Mariana. Am stat la ea trei zile. Mi-am închis telefonul și am dormit. Am dormit până la zece dimineața, apoi iar după-amiază. Când m-am trezit a doua zi fără durerea obișnuită din piept, am început să plâng.

În a treia seară, Andreea a venit după mine. Avea cearcăne, iar părul îi era prins neglijent.

— Mamă… tata a pus detergent de vase în mașina de spălat rufe. S-a umplut baia de spumă.

Am vrut să râd, dar ea plângea.

— Am stricat și bluza, a continuat. Am pus-o cu niște pantaloni roșii. Și azi am întârziat, că n-am găsit nimic curat. Nu știu cum le făceai pe toate.

— Nu le făceam ușor, Andreea. Le făceam pentru că, dacă nu le făceam eu, rămâneau nefăcute.

A coborât privirea.

— Am fost nedreaptă cu tine.

Mihai m-a așteptat acasă. Curățase bucătăria, prost și pe jumătate, dar încercase. Pe masă era o mămăligă plină de cocoloașe și o tocăniță prea sărată.

— Banii nu erau ca să pleci, a spus încet. Voiam să mergi undeva să te odihnești. Dar am scris ca un prost.

— Și m-ai numit leneșă.

A dat din cap.

— Da. Mi-e rușine.

Nu i-am iertat pe loc. Nici n-ar fi fost cinstit. Le-am spus că mă întorc doar dacă împărțim treburile. Am făcut o listă și am lipit-o pe frigider. Mihai gătește de trei ori pe săptămână și face cumpărăturile. Andreea spală baia, aspiră și se ocupă de rufele ei. Eu fac ce pot, nu tot.

Au mai fost certuri. Farfurii uitate. Comentarii spuse printre dinți. Dar acum, când mă așez, nu mai sar imediat dacă cineva întreabă unde îi sunt șosetele.

Poate că trebuia să mă opresc mai devreme. Dar de ce trebuie o mamă să se prăbușească înainte ca familia ei să observe că și ea e om?

Voi ați fi plecat definitiv sau le-ați fi mai dat o șansă?