Mi-am luat fiul acasă pentru un weekend, deși nora mea mi-a spus să nu mă amestec. În acea seară, Radu a recunoscut că nu mai poate

— Mamă, te rog, ia-l puțin pe Matei! Simt că-mi scapă din brațe!

Radu stătea în mijlocul bucătăriei cu băiețelul lui lipit de piept, în timp ce o oală clocotea pe aragaz și mașina de spălat piuia din baie. Avea tricoul pătat cu lapte, ochii roșii și mâinile îi tremurau.

Oana, partenera lui, era întinsă pe canapea și se uita în telefon.

— Iar dramatizezi, a spus ea fără să ridice privirea. Toți părinții sunt obosiți.

Am luat copilul imediat. Matei plângea cu sughițuri, iar Radu s-a sprijinit de blat și a închis ochii. Pentru o clipă, am crezut că o să cadă.

— Când ai mâncat ultima dată? l-am întrebat.

— Nu mai știu. Dimineață… cred.

Era aproape șapte seara.

În ultimele luni observasem schimbarea. Fiul meu slăbise, nu mai răspundea la telefon și venea la noi doar când avea nevoie de bani. Nu cerea mult. O sută de lei pentru scutece. Două sute pentru întreținere. Spunea mereu că îi pune înapoi după salariu.

Radu lucra la un depozit de materiale de construcții, de dimineața până după-amiaza. Când ajungea acasă, gătea, spăla, făcea cumpărături și stătea cu Matei. Noaptea tot el se trezea, fiindcă Oana spunea că are somnul prea sensibil și, dacă se ridică o dată, nu mai adoarme.

Ea nu mai lucra de aproape un an. Spunea că își caută ceva potrivit, dar refuza orice nu era de acasă și bine plătit.

În seara aceea, m-am uitat la chiuveta plină și la hainele aruncate pe scaune.

— Oana, Radu nu arată bine. Are nevoie de odihnă.

A lăsat telefonul jos și m-a privit rece.

— Cu tot respectul, doamna Mariana, asta este casa noastră. Ne descurcăm.

— El nu se descurcă. Tocmai era să leșine.

— Pentru că intră în panică din orice. Și dumneavoastră îl încurajați.

Radu nu a spus nimic. Lua mecanic farfuriile de pe masă, de parcă discuția era despre altcineva.

Acasă, i-am povestit soțului meu. Dan a oftat și a închis televizorul.

— Mariana, nu te băga. Sunt adulți. Dacă intri între ei, tot tu ieși vinovată.

— E copilul nostru.

— Are treizeci și doi de ani, nu doisprezece.

Cuvintele lui m-au durut. Știam că are dreptate într-un fel. Dar ce mamă vede că fiul ei se stinge și se preface că nu observă?

Două zile mai târziu, Radu m-a sunat la șase dimineața. Matei avea febră, iar Oana plecase cu o prietenă la Brașov. Îi spusese că rezervarea fusese plătită și nu putea pierde banii.

— Mamă, eu trebuie să intru la serviciu. Dacă lipsesc iar, mă dau afară.

Vocea îi era spartă.

M-am dus și am stat cu nepotul. Când Radu s-a întors, după zece ore, s-a apucat să facă supă. L-am oprit.

— Îți strângi câteva haine și vii cu Matei la noi în weekend.

— Oana se supără.

— Să se supere.

A apărut sâmbătă dimineața cu două sacoșe și copilul adormit în brațe. Oana îmi trimisese deja un mesaj: „Sper că sunteți mulțumită. Îmi distrugeți familia.”

Nu i-am răspuns.

La noi, Radu a dormit aproape șase ore. Dan s-a plimbat prin casă bosumflat, spunând că situația o să se întoarcă împotriva noastră. Totuși, când Matei a început să plângă, l-a luat în brațe și l-a dus în curte să-i arate găinile vecinului.

Seara am făcut cartofi la cuptor cu pulpe de pui. Radu a mâncat două porții. Apoi a rămas cu furculița în mână și ochii în farfurie.

— Mamă, eu nu mai pot.

Atât a spus. După aceea a început să plângă. Nu zgomotos. Îi curgeau lacrimile și le ștergea repede, rușinat.

— Nu mai pot să muncesc, să cresc copilul, să fac toată casa și să mă prefac că e normal. Luna trecută am făcut un credit ca să plătesc chiria.

Am simțit că mi se strânge stomacul.

— Ce s-a întâmplat cu banii Oanei?

— A cheltuit economiile. Haine, comenzi, două excursii… Când i-am spus să ne oprim, mi-a zis că sunt zgârcit și că o controlez. Apoi a luat cardul de cumpărături. Avem aproape nouă mii de lei datorie.

Dan, care până atunci tăcuse, s-a așezat lângă el.

— De ce n-ai spus, măi băiatule?

Radu și-a acoperit fața.

— Pentru că mi-a fost rușine. Și pentru că ea spune că, dacă ne despărțim, nu mă mai lasă să-l văd pe Matei.

În acel moment am înțeles că nu era vorba doar despre vase nespălate sau nopți nedormite. Fiul meu trăia cu frică. Se agăța de relație ca să nu-și piardă copilul și, între timp, se pierdea pe el.

A doua zi, după micul dejun, am mers cu toții în parc. Radu s-a dat cu Matei în leagăn, a râs și el pentru prima dată după multe luni. Părea alt om. Sau, mai bine zis, părea iar fiul meu.

Pe o bancă, mi-a spus:

— Cred că am uitat cum e să stau fără să mă gândesc la ce mai am de făcut.

— Nu trebuie să hotărăști totul azi. Dar trebuie să schimbi ceva.

A dat din cap.

Duminică seara, Oana a venit la noi. A intrat nervoasă, fără să salute.

— Gata vacanța? Acasă e dezastru.

Radu a privit-o lung. M-am temut că o să cedeze iar. Dar și-a îndreptat spatele.

— Nu vin acasă ca să continuăm la fel.

— Poftim?

— Mâine merg la medic. Apoi vorbim despre datorii, despre împărțirea treburilor și despre consiliere. Dacă refuzi, eu și Matei rămânem aici până găsim altă soluție.

Oana a început să strige că l-am întors împotriva ei. Dan s-a ridicat și, spre surprinderea mea, s-a pus lângă Radu.

— Nu l-a întors nimeni. Uitați-vă la el. E terminat.

Pentru prima dată, Oana a rămas fără replică.

Nu s-a rezolvat totul în acel weekend. Au urmat certuri, promisiuni încălcate și drumuri la un consilier. Radu și-a separat salariul, a făcut un plan pentru datorii și a cerut program redus pentru o perioadă. Oana a acceptat, greu, să caute un serviciu și să se ocupe zilnic de anumite lucruri. Dacă relația lor va rezista, nu știu.

Știu doar că fiul meu a început din nou să doarmă și să mănânce. Iar uneori, să ceri ajutor nu înseamnă că ești slab. Înseamnă că vrei să rămâi întreg.

Poate că m-am amestecat prea mult. Dar voi ce ați fi făcut dacă v-ați fi văzut copilul ajungând la capătul puterilor?