I-am dat fiicei mele economiile de-o viață pentru un apartament, iar într-o seară mi-a pus cheia în palmă și mi-a spus să nu mai vin

— Ia cheia, mamă. Și te rog să nu mai vii neanunțată.

Elena mi-a prins mâna, mi-a deschis degetele și mi-a lăsat cheia în palmă. Era cheia apartamentului cumpărat cu toți banii mei. Șaizeci și opt de mii de euro strânși în aproape patruzeci de ani. Am simțit metalul rece și, pentru câteva clipe, n-am putut spune nimic.

— Mă dai afară din casa pe care ți-am cumpărat-o?

— Vezi? Exact asta faci. Nu e casa mea niciodată. E mereu casa pe care mi-ai cumpărat-o tu.

Am rămas pe hol, cu sacoșa în care îi adusesem sarmale și un borcan de zacuscă. Din sufragerie se auzea televizorul. Radu, bărbatul cu care locuia de câteva luni, nu s-a ridicat de pe canapea.

Eu am lucrat la o fabrică de confecții din Buzău până s-a închis. După aceea am făcut curățenie într-un cabinet medical și am călcat haine pentru vecine. Tatăl Elenei plecase când ea avea opt ani. Pensia alimentară venea când și când, așa că am învățat să împart fiecare leu.

Nu mi-am cumpărat palton nou. N-am mers la tratament când au început să mă doară genunchii. Puneam banii în depozite, apoi îi schimbam în euro. Visam ca Elena să nu stea cu frica ratei, cum stătusem eu cu frica întreținerii.

Când a găsit un apartament cu două camere în Ploiești, aproape de serviciu, mi-a spus că banca îi cere avans și că rata ar fi fost aproape jumătate din salariu.

— Îți dau eu tot, i-am zis. Îl plătim integral.

A început să plângă și m-a strâns în brațe.

— N-o să uit niciodată, mamă.

Contractul a fost făcut pe numele ei. N-am cerut drept de locuire și nici vreo hârtie separată. Era copilul meu. Cine se gândește la acte când își ajută copilul?

La început mergeam sâmbăta la ea. Spălam geamurile, îi duceam mâncare, îi aranjam lucrurile. În mintea mea, o ajutam. Numai că Elena a început să se încrunte.

— Mamă, nu mai muta cănile. Le-am pus acolo pentru că acolo le vreau.

— Dar lângă aragaz se umplu de grăsime.

— E bucătăria mea.

M-am supărat. I-am răspuns că, la câți bani dădusem, puteam măcar să spun unde stau niște căni. Am zis-o la nervi. Apoi am mai zis-o și altă dată, despre perdele, despre masa prea scumpă, despre faptul că Radu nu contribuia la cheltuieli.

Adevărul e că nu îi ceream banii înapoi. Dar îi aminteam de ei. Poate mai des decât voiam să recunosc.

Ruptura s-a adâncit când Elena a hotărât să renunțe la serviciul de contabilă și să înceapă un mic atelier de croitorie. Mi s-a făcut frică. Eu știam ce înseamnă să nu ai un salariu sigur.

— Nu pentru asta am muncit eu, ca tu să arunci totul pe o idee!

— Apartamentul rămâne, mamă. Nu-l arunc nicăieri.

— Și Radu? El ce pune? Că văd că planuri are destule.

Elena a trântit lingura în chiuvetă.

— Nu poți cumpăra dreptul de a-mi conduce viața!

Cuvintele acelea m-au lovit mai rău decât o palmă. Trei săptămâni nu mi-a răspuns la telefon. Apoi am aflat de la o vecină că își schimbase locul de muncă și că Radu se mutase definitiv la ea. M-am dus fără să anunț. De acolo a pornit scena cu cheia.

— Eu am rămas fără nimic pentru tine, i-am spus cu voce joasă.

— Nu ți-am cerut să rămâi fără nimic.

Asta a fost adevărul pe care n-am vrut să-l aud. Eu luasem singură hotărârea sacrificiului, dar așteptasem recunoștință pe viață. Ea primise un apartament, însă simțea că primise și o datorie pe care nu o putea achita niciodată.

Am plecat cu sarmalele neatinse. În autobuz, țineam cheia strânsă în pumn și plângeam pe furiș, cu fruntea lipită de geam.

Au trecut patru luni. Elena îmi trimite câte un mesaj scurt de sărbători. Eu nu mai merg la ușa ei. Apartamentul e al ei, legal și moral, chiar dacă fiecare perete poartă anii mei de muncă.

Uneori mă întreb dacă dragostea mea a fost prea apăsătoare sau dacă ea a uitat prea ușor cât m-a costat libertatea ei. Voi cum ați fi făcut: ați fi dat totul copilului sau ați fi păstrat ceva și pentru voi?