Fiica mea mi-a spus că o bunică „serioasă” nu poartă rochii colorate, apoi mi-a cerut să-i trec apartamentul pe nume
— La vârsta ta, mama, chiar nu-ți e rușine să ieși așa din casă?
Alina stătea în ușa bucătăriei, cu băiețelul cel mic agățat de puloverul ei și cu ochii fixați pe rochia mea roșie. Nu era scurtă. Nu era decoltată. Dar avea culoare, iar pentru fiica mea asta părea deja o provocare.
Mi-am pus cercelul și am privit-o în oglindă.
— Am cincizeci și opt de ani, nu o sută.
— Ești bunică, a spus ea apăsat. Bunicile serioase nu aleargă prin oraș în fiecare sâmbătă.
În sufragerie, Matei și Rareș se certau pe telecomandă. Ginerele meu, Cătălin, butona telefonul fără să ridice capul. Veniseră „doar la o cafea”, dar Alina adusese și două sacoșe cu hainele copiilor. Le lăsase lângă mașina de spălat, ca din întâmplare.
Știam ce urma.
— Sper că n-ai uitat că diseară avem nunta unor prieteni, a spus ea. Copiii rămân la tine.
— Ba nu rămân. Eu merg la spectacol cu Mariana și Doina. Ți-am spus de marți.
Alina a râs scurt, fără urmă de veselie.
— Sigur. Prietenele sunt mai importante decât nepoții.
M-am întors spre ea. Simțeam cum mi se strânge stomacul, exact ca în anii în care tatăl ei venea băut acasă și trebuia să ghicesc, după felul în care răsucea cheia, dacă va țipa sau va adormi îmbrăcat.
— Nu e vorba despre cine e mai important. I-am luat miercuri de la grădiniță. Joi am stat cu Rareș la medic. Ieri v-am făcut mâncare.
— Și? Ești mama mea.
Acele trei cuvinte au căzut greu între noi.
Cătălin s-a ridicat și a mormăit că merge până la mașină. Ca de obicei, dispărea când începea cearta. Copiii s-au oprit și ei. Matei ne privea cu telecomanda strânsă la piept.
Am coborât vocea.
— Sunt mama ta, nu angajata voastră.
Alina s-a făcut albă la față.
— Angajată? Așa vezi tu? Noi ne chinuim cu rate, grădiniță, facturi, iar tu dai bani pe sală, pe rochii și pe cafele în centru.
Adevărul era că nu aveam averi. Lucrasem treizeci și patru de ani la poștă și aveam o pensie modestă. Mai coseam perdele pentru vecine, iar banii aceia îi păstram pentru câte o ieșire, o cremă mai bună sau un bilet la teatru. Apartamentul cu două camere din Ploiești era singurul lucru important pe care îl aveam.
Dar pentru Alina, orice bucurie a mea părea o risipă.
După ce au plecat trântind ușa, am găsit sacoșele lângă mașina de spălat. Le lăsase intenționat. Am plâns în rochia roșie, așezată pe marginea căzii, cu rimelul curgându-mi pe obraji. N-am mai ajuns la spectacol.
Trei zile nu mi-a răspuns la telefon. Apoi a venit singură.
S-a așezat la masa din bucătărie și a început să răsucească o linguriță între degete.
— M-am gândit la ceva, a spus. Ca să nu ne mai certăm din toate prostiile.
A scos din geantă niște foi. La început am crezut că sunt acte pentru grădiniță.
— Ai putea să-mi treci mie apartamentul. Cu dreptul tău de a locui aici, normal. Nu te dă nimeni afară.
Am simțit un gol rece în piept.
— De ce să fac asta?
— Pentru siguranța copiilor. Dacă pățești ceva, să nu umblăm după acte. Și poate luăm un credit mai bun, punem apartamentul garanție, ne mutăm într-un loc mai mare. Oricum, tot mie îmi rămâne.
„Oricum.” Cuvântul acela m-a durut mai tare decât toate glumele despre rochiile mele.
— Cătălin știe?
A ezitat o secundă.
— Am discutat.
— Deci ați discutat despre casa mea înainte să discutați cu mine.
— Nu începe, mama. Încerc să mă gândesc la familie. Tu te gândești numai la tine.
Atunci am izbucnit.
— Numai la mine? Cine ți-a plătit facultatea după ce tatăl tău a plecat? Cine și-a vândut verigheta ca să-ți cumpere calculator? Cine vine când tu suni, indiferent că are febră sau nu?
Alina a izbit lingurița de masă.
— Și unde erai când aveam nouă ani și el urla prin casă? Unde erai când mă ascundeam în debara? La serviciu! Mereu la serviciu! Sau îl iertai, iar eu trebuia să mă prefac a doua zi că suntem o familie normală.
Am rămas nemișcată.
Nu mai vorbise niciodată atât de direct despre copilăria ei.
— Am muncit ca să avem ce mânca, am șoptit.
— Știu. Dar eu n-aveam nevoie doar de mâncare. Aveam nevoie să mă iei de acolo. Acum, când îți văd viața asta… sala, ieșirile, hainele… mă întreb de ce n-ai avut curajul ăsta atunci.
Mi s-au înmuiat genunchii. M-am așezat în fața ei și, pentru prima dată, n-am încercat să mă apăr. Rămăsesem lângă tatăl ei din frică, din rușine și fiindcă mama mea îmi spusese că o femeie măritată trebuie să rabde. Crezusem că, dacă țin casa întreagă, o protejez pe Alina. De fapt, o învățasem să trăiască în tensiune.
— Am greșit, i-am spus. Trebuia să plec cu tine. Îmi pare rău.
Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar și-a încleștat maxilarul.
— Atunci ajută-mă acum.
— Te ajut. Dar nu repar copilăria ta crescându-ți eu copiii și dându-ți casa mea.
S-a ridicat brusc.
— Deci tot despre libertatea ta e vorba.
— Da, și despre libertatea mea. Pentru că și eu sunt om, Alina. Nu doar mamă, nu doar bunică. Iar apartamentul nu ți-l trec. Mai ales ca să-l puneți garanție.
A plâns. A spus că sunt egoistă, că într-o zi voi rămâne singură, că nepoții vor uita de mine. Apoi a plecat, lăsând actele pe masă.
O lună nu mi-am văzut nepoții. A fost pedeapsa ei și a durut cumplit. Le cumpărasem două cărți de colorat și le țineam pe hol, într-o pungă. De câte ori treceam pe lângă ele, simțeam că mi se rupe ceva înăuntru.
Într-o duminică, Alina a sunat la ușă. Era singură, cu fața obosită.
— Cătălin a pierdut bani la pariuri, a spus fără introducere. De asta voia creditul. Eu am aflat abia acum cât de mult.
Am tras-o în casă. Tremura. Mi-a mărturisit că el insistase cu apartamentul, dar că și ea acceptase repede, convinsă că proprietatea mea era soluția pentru toate spaimele ei.
— Cred că am vrut să știu că măcar tu nu mai pleci nicăieri, a șoptit. Că ești aici când am nevoie.
Am luat-o în brațe. Nu ca să șterg ce făcuse. Nici ca să promit că voi renunța la viața mea. Am ținut-o doar așa, cum ar fi trebuit s-o țin când avea nouă ani și asculta pașii tatălui ei pe hol.
Acum mergem împreună la un psiholog de familie. Eu iau copiii două după-amiezi pe săptămână, stabilite dinainte. În rest, îmi văd de sală, de prietene și de rochiile mele colorate. Apartamentul a rămas pe numele meu.
Încă ne certăm. Încă mă doare când îmi spune că am lipsit exact când avea mai mare nevoie de mine. Dar învăț să nu-mi cumpăr iertarea cu timpul, banii sau casa mea.
O mamă trebuie să plătească toată viața pentru greșelile făcute din frică? Și unde se termină ajutorul pentru copii și începe renunțarea la propria viață?