Soția mea îi ducea zilnic mâncare bătrânei de la etajul trei. După moartea ei, o nepoată a apărut la ușă cu o întrebare care ne-a tulburat pe toți

— Adriana, vino repede! Cred că doamna Elena nu mai respiră!

Soția mea a scăpat sacoșa cu portocale pe hol și a urcat cele trei trepte până la apartamentul bătrânei. Ușa era întredeschisă. Înăuntru mirosea a ceai de tei, a medicamente și a gaz stins. Doamna Elena stătea în fotoliul ei, cu capul ușor plecat și cu o pătură vișinie peste genunchi.

Adriana s-a apropiat, i-a atins obrazul și a rămas nemișcată.

— E rece, a șoptit. Săraca… m-a așteptat ieri și eu n-am mai urcat.

Cu o seară înainte, fetița noastră făcuse febră. Adriana îi trimisese bătrânei o farfurie cu sarmale prin mine, dar eu bătusem de două ori și, fiindcă nu răspunsese nimeni, lăsasem vasul la ușă. Mi-am spus că probabil dormea.

Vasul era tot acolo.

Doamna Elena locuia la etajul trei, chiar deasupra noastră. Avea șaptezeci și opt de ani, mergea greu și își număra fiecare leu din pensie. O cunoscusem ca pe o femeie aspră. Dacă lăsau copiii bicicletele pe scară, ieșea imediat și bombănea. Dacă cineva trântea ușa de la intrare, deschidea vizorul. Totuși, cu Adriana era altfel.

Totul începuse într-o iarnă, când soția mea o găsise cărând o plasă cu cartofi.

— Lăsați-mă să vă ajut.

— Nu-mi trebuie milă, răspunsese bătrâna.

— Nici eu nu v-am oferit milă. V-am oferit două mâini.

Din ziua aceea, Adriana îi ducea câte o ciorbă, îi cumpăra pâine sau urca doar să stea zece minute cu ea. Uneori se întorcea după o oră.

— Ce tot vorbiți atât? o întrebam.

— Despre nimic. Despre prețuri, despre vecini, despre vreme. Dar cred că are nevoie să audă o voce.

După ce a venit ambulanța și s-a constatat decesul, polițistul ne-a întrebat de rude. Adriana știa doar de un fiu plecat la Brașov și de o nepoată, Andreea. Pe frigider era lipită o hârtie cu două numere de telefon. La primul nu a răspuns nimeni. La al doilea, o femeie a tăcut mult după ce a auzit vestea.

— Sunt nepoata ei, a spus într-un final. Dar… nu ne-am mai văzut de șase ani.

A venit a doua zi. Avea în jur de treizeci de ani, ochii umflați și o geacă subțire pentru frigul de afară. Tatăl ei, Sorin, fiul doamnei Elena, a apărut după aproape două ore. Nici măcar nu s-au salutat.

Pe palier, în fața ușii sigilate, au început să se certe.

— Ți-am spus să o suni! a izbucnit Sorin.

— Eu? Tu erai fiul ei!

— M-a dat afară din casă! Ai uitat?

— Și pe mine m-a făcut mincinoasă când aveam douăzeci și doi de ani. Dar tu m-ai pus să aleg între voi!

Adriana stătea lângă balustradă, cu palmele strânse. La un moment dat nu a mai rezistat.

— Nu aici. Vă rog. Nu lângă ușa ei.

Sorin s-a întors spre ea, roșu la față.

— Dumneavoastră cine sunteți?

— Vecina care i-a adus de mâncare în ultimii doi ani.

S-a făcut liniște.

Omul și-a coborât privirea. Andreea a început să plângă fără zgomot, acoperindu-și gura cu mâneca. Nu era o scenă frumoasă. Era urâtă, stânjenitoare și foarte omenească.

Mai târziu am aflat povestea. După moartea soțului, doamna Elena îi împrumutase lui Sorin bani pentru un mic magazin. Afacerea se închisese, datoriile rămăseseră, iar ea îl acuzase că a profitat de ea. El susținea că banii fuseseră un ajutor, nu un împrumut. La mijloc intraseră acte, reproșuri și vorbe spuse la nervi.

Andreea încercase o vreme să-i împace. Într-o zi, bunica îi spusese că seamănă cu tatăl ei și că nu vrea să o mai vadă. Tânăra plecase trântind ușa.

Niciuna nu mai făcuse primul pas.

După înmormântare, Andreea ne-a bătut la ușă. Ținea în brațe o cutie de carton cu fotografii.

— Pot să vorbesc cu Adriana?

Au stat în bucătărie până aproape de miezul nopții. Eu îi auzeam vocea frântă printre pauze.

— V-a pomenit vreodată de mine?

Adriana a ezitat. Putea să-i spună ceva frumos și simplu. Dar soția mea nu știe să mintă, nici măcar din milă.

— La început spunea că nu mai are familie.

Andreea a închis ochii.

— Deci m-a urât.

— Nu. Ascultă-mă până la capăt. Avea o fotografie cu tine în sertarul de lângă pat. Mi-a arătat-o de mai multe ori. Spunea că ai fost primul copil pe care l-a ținut în brațe fără să-i fie frică.

— Atunci de ce nu m-a sunat?

— Probabil din același motiv pentru care n-ai sunat-o nici tu. Orgoliul pare putere cât timp mai există timp.

Andreea s-a ridicat brusc.

— Nu știți ce mi-a spus! M-a făcut hoață. A zis că aș veni doar pentru apartament.

— Știu. Mi-a povestit și asta.

Fata a încremenit.

— Și ce a mai spus?

Adriana s-a uitat spre mine, de parcă se întreba dacă are voie să deschidă ultima ușă din viața acelei femei.

— A spus că i-a părut rău chiar din seara aceea. Dar după atâția ani îi era rușine să te caute. Se temea că o să-i închizi telefonul.

Andreea a început să plângă cu tot trupul. Adriana s-a mutat lângă ea și a lăsat-o să-și pună capul pe umărul ei.

În săptămânile următoare, Andreea a venit de mai multe ori. Nu pentru apartament, cum bănuiau rudele. A vrut să afle ce mânca bunica, ce serial urmărea, dacă suferea, dacă întrebase de ea. Adriana i-a povestit despre serile în care doamna Elena vorbea despre nepoata ei fără să-i rostească numele.

— Zicea „fata mea”, i-a spus. De fiecare dată era vorba despre tine.

Sorin, în schimb, s-a certat cu toată lumea pentru moștenire. A acuzat-o pe Adriana că s-a apropiat de mama lui pentru bani. Atunci soția mea a scos din dulap toate bonurile pentru cumpărături și un plic pe care doamna Elena scrisese: „Pentru Adriana, fiindcă a stat cu mine când ai mei n-au putut”. Înăuntru erau opt sute de lei.

Adriana i-a pus pe masă.

— Luați-i. Eu nu pentru asta am urcat la mama dumneavoastră.

Sorin n-a atins plicul. A plecat cu umerii căzuți și, pentru prima dată, fără să trântească ușa.

Andreea a păstrat fotografia din sertar. Într-o după-amiază ne-a adus o ramă nouă și ne-a spus că merge la consiliere. Nu voia să-și mai pedepsească părinții prin tăcere. Nici să transforme vina într-o condamnare pe viață.

De atunci, Adriana bate mai des la ușile vecinilor în vârstă. Uneori cu o farfurie de mâncare, alteori doar cu întrebarea: „Sunteți bine?”. Iar eu nu o mai întreb de ce stă atât.

Mă gândesc des la ușa aceea și la cei șase ani pierduți de două femei care s-au iubit, dar au așteptat fiecare ca cealaltă să facă primul pas. Oare câți dintre noi avem acum pe cineva pe care am putea să-l sunăm, înainte ca un vecin să fie nevoit să dea vestea în locul nostru?