Soțul meu mi-a spus: „Ori pleacă mama ta, ori plec eu” — iar alegerea pe care am făcut-o mă apasă și acum

— Ori pleacă mama ta până duminică, ori îmi fac bagajul și depun actele de divorț.

Radu stătea în mijlocul bucătăriei, cu maxilarul încleștat. În spatele lui, mama ținea cana de ceai cu ambele mâini. Îi tremurau degetele. Auzise tot.

— Radu, e bolnavă. Unde vrei s-o trimit?

— Nu știu, Ioana. Dar nu mai pot trăi așa.

Mama și-a lăsat privirea în jos și a șoptit:

— Lasă, mamă. Mă întorc la mine. Mă descurc eu.

Apartamentul ei era la etajul patru, într-un bloc fără lift din Ploiești. După accidentul vascular, abia urca trei trepte fără să amețească. Tocmai de aceea o adusesem la noi, în apartamentul cu două camere din București.

La început, Radu fusese de acord.

— Stă o lună, până se pune pe picioare, îmi spusese.

Numai că o lună devenise aproape patru. Mama avea nevoie de ajutor la duș, la medicamente, la controale. Eu lucram la o farmacie, în ture, iar seara ajungeam ruptă. Radu venea și el obosit de la service, dar găsea sufrageria ocupată, televizorul pornit încet și miros de unguent mentolat peste tot.

Mama încerca să nu ne încurce. Își strângea pătura în fiecare dimineață și spăla cana imediat după ce bea ceai. Uneori gătea, sprijinită de blat, deși îi spuneam să nu o facă.

Dar tensiunea creștea din lucruri mărunte.

Radu nu-și mai putea chema prietenii. Noi nu mai aveam intimitate. Mama auzea certurile prin ușa subțire și apoi mă întreba dacă sunt bine. El spunea că se simte musafir în propria casă.

În seara ultimatumului, conflictul pornise de la o factură la gaze și de la faptul că mama îi mutase niște acte de pe masă.

— Nu actele sunt problema! a izbucnit el. Problema e că nu mai există noi doi!

— Și ce vrei să fac? S-o arunc în stradă?

— Vreau să găsești o soluție. Nu să mă sacrifici pe mine fără să mă întrebi.

Cuvântul acela m-a lovit: „sacrifici”. De parcă mama era o pedeapsă. Femeia care mă crescuse singură, care vânduse verigheta după moartea tatei ca să-mi plătească primul an de facultate, devenise o povară așezată între noi.

În noaptea aceea, mama a dormit îmbrăcată. Am văzut geanta pregătită lângă canapea. Înăuntru pusese două bluze, medicamentele și fotografia mea de la cununia civilă.

— De ce ai împachetat?

— Pentru că nu vreau să-ți stric casa, Ioana.

— Tu nu-mi strici nimic.

A zâmbit, dar nu m-a privit.

— Ba da, mamă. Se vede.

A doua zi am sunat la anunțuri. Garsonierele decente erau prea scumpe. Aveam rată, întreținere, tratamentul ei și un credit mai vechi făcut de Radu pentru mașină. După două zile am găsit o garsonieră în Berceni, la demisol. Avea mobilă veche, gresie rece și o fereastră care dădea aproape în roțile mașinilor parcate.

Proprietara, doamna Mariana, mi-a cerut o lună avans și una garanție. Mi-am golit economiile și am împrumutat o mie de lei de la colega mea, Andreea.

Când am dus-o pe mama acolo, ea a intrat încet și a spus:

— E frumos. Uite, am și aragaz.

Nu era frumos. Știam amândouă.

Am aranjat lenjeria, medicamentele și câteva farfurii. I-am lipit pe frigider orele pastilelor. Înainte să plec, i-am lăsat bani în sertar.

— Să mă suni dacă amețești. Sau dacă te doare ceva. Orice.

— Du-te acasă la bărbatul tău. Eu sunt bine.

Pe scară am auzit cheia răsucindu-se de două ori. Atunci am început să plâng. Nu tare. Cu mâna la gură, ca să nu mă audă.

Radu m-a întâmpinat cu mâncare comandată și o sticlă de vin. Încerca să repare ceva, probabil. Dar eu vedeam doar canapeaua goală și locul unde fusese geanta mamei.

— Ai făcut ce trebuia, mi-a spus.

— Pentru cine?

N-a răspuns.

Au trecut trei luni. O vizitez aproape zilnic, după serviciu. Uneori ajung acasă la zece, iar Radu mă acuză că tot cu mama trăiesc, doar că în două apartamente. Alteori e blând și îmi spune că îi pare rău, dar că nu vedea altă ieșire.

Eu nu mai știu cine are dreptate. Știu doar că mama spune mereu că se descurcă, iar frigiderul ei e aproape gol. Știu că Radu doarme lângă mine, dar între noi a rămas ultimatumul acela, ca o ușă pe care niciunul nu reușește s-o închidă.

Am ales să-mi salvez căsnicia, dar oare o căsnicie salvată cu prețul vinovăției mai este cu adevărat salvată? Voi ce ați fi făcut în locul meu?