Soțul meu îmi spunea că m-am neglijat, dar nu ridica nici măcar o farfurie de pe masă. Când am aflat adevărul, am ales demnitatea în locul familiei

— Uită-te și tu în oglindă, Ioana. Ai ajuns să umbli numai în pantaloni largi și cu părul prins ca o mătușă.

Cătălin a spus asta în timp ce eu ștergeam de pe gresie laptele vărsat de Luca. Mara plângea în baie fiindcă nu-și găsea bluza pentru serbare, iar pe aragaz se ardea mâncarea. El stătea la masă, cu telefonul în mână, așteptând să-i pun farfuria în față.

M-am uitat la el și am simțit că mi se strânge pieptul.

— Poate aș avea timp să mă uit în oglindă dacă ai sta și tu zece minute cu copiii.

— Iar începi? Eu muncesc toată ziua.

Și eu munceam. Patru ore la o farmacie din cartier, apoi încă o viață întreagă acasă. Cumpărături, teme, rufe, facturi, programări la medic, ședințe cu părinții. Noaptea mă trezeam când Luca tușea, iar dimineața Cătălin mă întreba de ce n-am chef de el.

La început îmi ceream scuze. Apoi am început să tac.

Banii nu ne ajungeau. Rata apartamentului crescuse, întreținerea venise aproape o mie de lei, iar Mara avea nevoie de aparat dentar. Cătălin spunea că nu putem arunca banii pe „mofturi”, dar își schimbase telefonul și ieșea tot mai des cu colegii.

Într-o seară, după ce m-a găsit plângând lângă mașina de spălat, mama mi-a spus:

— Ioana, tu nu mai ești obosită. Tu ești stinsă.

M-au durut vorbele ei pentru că erau adevărate.

L-am convins pe Cătălin să mergem la un psiholog de cuplu. A acceptat doar după ce i-am spus că nu mai pot continua așa. În cabinetul doamnei Radu, el a stat cu brațele încrucișate și a povestit că mă schimbasem după copii.

— Nu mai are grijă de ea. Nu mai suntem un cuplu, suntem doi colegi de apartament.

— Eu nu vreau un coleg, am șoptit. Vreau un om care să vadă când nu mai pot.

Doamna Radu l-a întrebat când pusese ultima dată copiii la culcare. Cătălin a ridicat din umeri.

— Ea se pricepe mai bine.

Pe drumul spre casă n-a vorbit cu mine. La primul semafor, a lovit volanul cu palma.

— M-ai făcut de râs în fața unei străine.

După trei ședințe a refuzat să mai meargă. Spunea că psihologul ține partea femeilor și că eu vreau să-l transform în femeie de serviciu.

Într-o sâmbătă, Cătălin a plecat să-și spele mașina. Telefonul lui vechi, pe care îl folosea Luca pentru desene, a început să vibreze. Pe ecran a apărut un mesaj de la Oana, colega despre care îmi spusese că este „ca un băiat”.

„Mi-e dor de tine. Ai reușit să scapi azi?”

Am simțit că podeaua fuge de sub mine. Am deschis conversația. Erau luni întregi de mesaje, fotografii, planuri și glume despre mine.

„Ioana iar e obosită.”

„Normal, dacă se neglijează.”

Când s-a întors, am pus telefonul pe masă. Nu am țipat. N-am mai avut putere.

— De când?

S-a albit la față, apoi a devenit furios.

— Mi-ai umblat în telefon?

— De când, Cătălin?

— Nu s-ar fi întâmplat dacă acasă mă simțeam dorit.

Atunci ceva s-a rupt definitiv. Nu aventura m-a distrus cel mai tare, ci felul în care mi-a pus-o și pe aceea în cârcă, lângă rufe, copii și toate celelalte.

A doua zi și-a luat hainele. Le îndesa în saci, spunând că o să văd eu cât de greu e fără salariul lui. Mara stătea în ușă și tremura.

— Tati pleacă din cauza noastră?

Am îngenuncheat și am strâns-o în brațe.

— Nu, iubita mea. Niciodată din cauza voastră.

Au urmat luni grele. Am luat mai multe ture la farmacie. Mama venea când putea, dar o dureau genunchii. Uneori calculam în magazin dacă pot cumpăra și carne, și detergent. Cătălin trimitea banii târziu și îi lua pe copii doar când nu avea alte planuri.

Seara, după ce adormeau, singurătatea se așeza lângă mine ca un om. Mă întrebam dacă n-ar fi fost mai bine să închid ochii. Copiii ar fi avut aceeași casă, două venituri, poate mai puține griji.

Dar într-o dimineață, Mara m-a privit cum îmi aranjam părul înainte de serviciu.

— Mami, acum zâmbești mai frumos.

Am întors capul, ca să nu mă vadă plângând.

Nu știu dacă am ales varianta mai ușoară. Sigur n-am ales-o. Am ales doar să nu-i învăț pe copiii mei că iubirea înseamnă să fii umilit și să rămâi.

Oare stabilitatea unei familii merită păstrată cu prețul demnitții unuia dintre părinți? Voi ați fi plecat sau ați mai fi încercat?