Soțul meu m-a părăsit cu un nou-născut în brațe, după ce vecinii i-au spus că băiatul nu este al lui

— Spune-mi adevărul, Ioana! Al cui e copilul?

Mihai stătea în mijlocul sufrageriei cu geaca pe el și o sacoșă cu haine în mână. Matei plângea în pătuț, iar eu abia mă țineam pe picioare după naștere. Aveam laptele curs pe cămașa de noapte și nu dormisem mai mult de două ore legate de aproape o săptămână.

— E fiul tău. Cum poți să mă întrebi așa ceva?

— Florica de la doi te-a văzut cu Cătălin. Și nu o dată.

Am rămas fără glas. Cătălin, vecinul de la patru, venise să repare robinetul din bucătărie și să monteze pătuțul. Mihai știa. Îi trimisesem chiar și poze.

— Și pentru asta crezi că te-am înșelat?

— Tot blocul vorbește. Spun că venea când eram eu la serviciu. Copilul nici măcar nu seamănă cu mine.

Matei avea doisprezece zile. Avea fața roșie, ochii umflați și părul negru. Cu cine putea să semene un nou-născut de doisprezece zile?

M-am apropiat de Mihai, dar s-a tras înapoi.

— Facem test. Mergem oriunde vrei.

— Nu mai vreau nimic. M-am făcut de râs destul.

A trântit ușa. Am auzit-o pe Florica mișcând vizorul de la apartamentul ei. În blocul nostru, pereții erau subțiri, dar răutatea trecea și prin beton.

Primele luni au fost cumplite. Nu lucrasem suficient înainte de sarcină ca să primesc indemnizație. Aveam doar alocația lui Matei și câte două sute de lei de la mama, când reușea să pună deoparte din pensia ei și a tatei.

Uneori număram scutecele înainte de culcare. Dacă mai erau șase, îmi calculam câte schimburi puteam amâna. Mâncam cartofi, orez și supă făcută dintr-un morcov și două aripi de pui. Factura la întreținere creștea, iar administratorul lipea listele la avizier cu restanțierii încercuiți cu pix roșu.

Numele meu era mereu acolo.

Când coboram cu Matei, vecinele tăceau brusc. Apoi auzeam în spate:

— Păcat de copil…

De parcă eu îi făcusem rău. De parcă tatăl care plecase era victima.

L-am sunat pe Mihai de zeci de ori. Îi trimiteam poze, filmulețe, chiar și copii după consultațiile medicale.

— Are nevoie de tine, îi spuneam.

— Dacă se dovedește că e al meu, mai vedem.

— Atunci vino să facem testul!

Închidea.

Când Matei a împlinit șase luni, am început să caut de lucru. Mama venea de două ori pe săptămână cu autobuzul din comuna lor și stătea cu el. În rest, îl lăsam câteva ore la o vecină mai tânără, Simona, singura care nu mă întrebase niciodată cine este tatăl adevărat.

Am fost refuzată la un magazin, la o farmacie și la două brutării. Toți mă întrebau cine rămâne cu copilul dacă se îmbolnăvește.

Până la urmă, m-a primit doamna Mariana la o patiserie. Intram la cinci dimineața, ștergeam mesele, pregăteam tăvile și vindeam covrigi. Ajungeam acasă mirosind a ulei și aluat, dar aveam salariu. Mic, însă al meu.

Adevărul a ieșit la iveală într-o după-amiază, chiar în fața blocului. Florica se certa cu Simona și, de nervi, a recunoscut că nu mă văzuse niciodată făcând ceva nepotrivit.

— Am zis și eu ce mi s-a părut! Mihai oricum era gelos. Ce mare lucru?

Ce mare lucru…

Mihai a aflat și a venit după trei zile. Matei avea aproape un an. L-a privit lung, apoi și-a coborât ochii.

— Seamănă cu tata, a murmurat. Cu tata când era mic.

— Testul se poate face și acum, i-am spus.

— Poate am greșit.

— Nu poate. Ai greșit.

A vrut să intre, dar am rămas în prag. Nu mai eram femeia în cămașă de noapte care îl implora să nu plece. Eram obosită, cu datorii și mâinile arse de tăvile fierbinți, dar stăteam dreaptă.

I-am cerut să-și recunoască fiul și să plătească pensie alimentară. Atât. Iertarea nu venea la pachet cu adevărul.

Uneori mă întreb ce doare mai tare: minciuna unor străini sau faptul că omul de lângă tine alege s-o creadă. Voi ați mai putea primi înapoi un astfel de om?