Soacra m-a dat afară din apartament, iar soțul meu a privit în tăcere. Când a aflat adevărul și a venit să mă ia acasă, era deja prea târziu

— Ieși din casa mea până diseară! a țipat Doina, aruncându-mi geanta pe hol. Și să nu te mai prind că pui mâna pe ceva de aici!

M-am uitat la Radu. Stătea lângă ușa bucătăriei, cu brațele încrucișate și privirea în podea. Așteptam să spună ceva. Orice. Să-i amintească mamei lui că eram soția lui, nu o chiriașă venită de pe drumuri.

— Radu, chiar mă lași să plec?

A ridicat ochii pentru o clipă.

— Poate e mai bine să stăm separați câteva zile. Până te liniștești.

Eu să mă liniștesc.

În secunda aceea am simțit că se rupe ceva în mine. Nu când Doina mi-a aruncat geanta. Nici când mi-a spus că sunt o profitoare. Ci când bărbatul cu care dormeam în același pat a vorbit de parcă eu eram problema.

Locuiam de aproape doi ani în apartamentul Doinei, într-un cartier vechi din Ploiești. După nuntă, Radu insistase să stăm acolo ca să strângem bani pentru un avans. Eu lucram la o farmacie, el era electrician la o firmă de construcții. Salariile noastre abia acopereau cheltuielile, rata la mașină și datoriile rămase după nuntă.

La început, Doina părea bucuroasă. Îmi spunea „fata mea”, îmi punea mâncare la pachet și le povestea vecinelor cât sunt de harnică.

După câteva luni, tonul s-a schimbat.

Dacă făceam ciorbă, era prea acră. Dacă spălam rufele, consumam prea mult curent. Dacă ajungeam târziu de la serviciu, sigur „umblam cine știe pe unde”. Intra în dormitor fără să bată, îmi muta lucrurile și îi verifica lui Radu buzunarele, de parcă avea încă doisprezece ani.

— Mama e singură, îmi spunea el. Trebuie s-o înțelegi.

Dar cine mă înțelegea pe mine?

Conflictul adevărat a început când am găsit o garsonieră de închiriat. Era mică, la etajul patru, fără lift, dar chiria era suportabilă. I-am arătat lui Radu fotografiile, convinsă că se va bucura.

— Ne mutăm și noi, în sfârșit. O să avem liniște.

Doina asculta din hol. În aceeași seară a început să plângă. Spunea că vrem s-o abandonăm, că i se va face rău și n-o va găsi nimeni. Radu a renunțat imediat la idee.

De atunci, ea a început să-i șoptească tot felul de lucruri. Că ascund bani. Că vorbesc urât despre el la serviciu. Că m-a văzut urcând într-o mașină cu un bărbat.

Bărbatul era fratele meu, Sorin, care mă dusese la medic după ce mi se făcuse rău la farmacie. Radu știa că Sorin își cumpărase o mașină, dar n-a întrebat. A preferat să creadă povestea mamei lui.

În ziua în care am fost dată afară, dispăruseră două mii de lei din sertarul Doinei. Bani puși deoparte pentru întreținere și medicamente, spunea ea.

— Numai tu ai intrat în camera mea! a strigat.

— Am intrat să duc prosoapele. Nu ți-am luat niciun leu.

— Minți cu nerușinare!

M-am întors spre Radu, dar el avea deja verdictul pregătit.

— Ioana, dacă ai avut nevoie de bani, puteai să-mi spui.

Mi-au amorțit mâinile.

— Tu chiar crezi că am furat?

N-a răspuns. Tăcerea lui a fost răspunsul.

Mi-am pus hainele în două valize, sub privirea Doinei. Când am trecut pragul, mi-a spus încet, aproape mulțumită:

— O mamă rămâne mamă. Nevestele vin și pleacă.

În prima noapte am dormit la colega mea, Mihaela, pe o canapea îngustă. N-am închis ochii. Îmi verificam telefonul la fiecare câteva minute, sperând că Radu mă va suna și îmi va spune să mă întorc.

Mi-a trimis doar un mesaj: „Dă-mi timp să înțeleg ce s-a întâmplat.”

Atunci am început să caut chirie.

Am găsit o garsonieră la marginea orașului. Avea pereții îngălbeniți și un frigider care bâzâia toată noaptea. Proprietara mi-a cerut o lună în avans și garanție. Am vândut brățara primită la cununie și am împrumutat cinci sute de lei de la Sorin.

Când am rămas singură între cutii, am plâns până m-a durut pieptul. Nu aveam masă, doar două farfurii și o saltea cumpărată la mâna a doua. Dar nimeni nu-mi deschidea dulapurile. Nimeni nu mă întreba de ce am aprins lumina în baie. Era sărăcie, da, dar era liniștea mea.

Am început să iau ture suplimentare. Mergeam pe jos ca să economisesc banii de autobuz. Mâncam covrigi și iaurt, iar seara calculam fiecare leu într-un caiet. Uneori îmi venea să mă întorc. Nu pentru că uitasem umilința, ci pentru că singurătatea poate păcăli omul. Îți face răul cunoscut să pară mai sigur decât necunoscutul.

După trei săptămâni, Radu a apărut la ușa mea. Era ud de ploaie și ținea în mână o pungă cu actele mele rămase în apartament.

— Am aflat adevărul, a spus.

Doina găsise banii într-o sacoșă ascunsă după lenjerii. Îi mutase chiar ea și uitase. Radu o auzise povestindu-i unei vecine că poate acuzația fusese „un lucru bun”, fiindcă scăpase de mine.

— Am greșit, Ioana. Am fost prost. Hai acasă.

Cuvântul „acasă” m-a lovit mai tare decât mă așteptam.

— Care casă, Radu? Cea din care am fost scoasă ca o hoață?

— Vorbesc cu mama. Îi pun limite. Putem căuta și chirie.

— Acum putem?

A făcut un pas spre mine.

— Ești soția mea. Te iubesc.

— Când m-a acuzat, nu eram soția ta?

A început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată plângând. Și, pentru câteva clipe, am vrut să-l iau în brațe. Încă îl iubeam. Asta era partea cea mai grea.

Dar iubirea nu ștergea imaginea lui stând lângă ușa bucătăriei, în timp ce eu îmi îndesam viața în două valize.

I-am spus că vreau să divorțez.

A venit apoi aproape zilnic. Cu flori, cu mâncare, cu promisiuni. Doina m-a sunat și ea, dar nu ca să-și ceară iertare.

— Îl distrugi pe băiatul meu pentru o greșeală.

— Nu eu l-am pus să aleagă.

— O să rămâi singură cu mândria ta.

Am închis telefonul, deși îmi tremurau genunchii.

Divorțul n-a fost ușor. Radu a semnat actele abia după două luni. La ieșirea din cabinetul avocatului m-a întrebat dacă sunt sigură.

— Nu, i-am răspuns. Dar sunt sigură că nu mai pot trăi așteptând să mă aperi data viitoare.

Acum stau tot în garsoniera aceea. Am zugrăvit pereții cu Sorin și mi-am cumpărat o masă mică. Nu duc o viață perfectă. Mai sunt seri când plâng și mă întreb cum ar fi fost dacă Radu m-ar fi crezut din prima.

Poate că iertarea ar fi fost mai simplă. Dar oare poți reconstrui o căsnicie după ce omul de lângă tine te-a lăsat singură exact când aveai cea mai mare nevoie de el? Voi ce ați fi făcut în locul meu?