Fiica mea m-a numit egoistă când a aflat că ne cheltuim economiile pe o vacanță în Croația

— Deci pentru o vacanță aveți bani, dar pentru nepoții voștri nu?

Andreea stătea în mijlocul bucătăriei mele cu geaca încă pe ea și telefonul strâns în palmă. Tocmai văzuse confirmarea rezervării, lăsată de Ion lângă fructieră. Douăzeci și una de zile în Croația. Cea mai lungă și mai scumpă vacanță din viața noastră.

— Nu e chiar așa, am șoptit eu.

— Ba exact așa e, mamă. Eu mă împrumut ca să plătesc gazul, iar voi vă plimbați pe litoral.

Ion s-a ridicat de la masă. Știam gestul acela: își împingea scaunul încet ca să nu spună ceva urât.

— Sunt banii noștri, Andreea. Strânși de noi.

Fiica mea a râs scurt, fără pic de veselie.

— Frumos. Să vă fie de bine atunci.

A trântit ușa, iar lingurița din ceașca mea a tremurat mult după ce plecase.

Eu și Ion puseserăm bani deoparte aproape treizeci de ani. Câte cincizeci de lei, câte o sută. Renunțasem la mobilă nouă, la haine mai bune, la excursii. Ion lucrase suplimentar la atelier, iar eu cususem perdele pentru vecine după serviciu. Visam să vedem marea aceea limpede din pliantele agenției.

Numai că Andreea chiar avea necazuri. După divorț rămăsese cu două rate, facturi restante și doi copii. Tatăl lor trimitea pensia alimentară când își amintea. Noi îi duceam mâncare, îi plăteam uneori întreținerea și îi cumpăram Marei rechizite, iar lui Radu ghete. Cu două luni înainte îi dădusem trei mii de lei pentru rata la bancă.

Totuși, în seara aceea, cuvintele ei mi s-au lipit de suflet.

„Pentru nepoții voștri nu.”

Am scos dosarul cu rezervarea și i l-am pus lui Ion în față.

— Poate anulăm. Pierdem avansul, dar restul i-l dăm ei.

— Elena, am ajutat-o de fiecare dată. Dar nu putem trăi numai stingând incendiile ei.

— E copilul nostru.

— Are patruzeci de ani. Și noi cât să mai așteptăm? Până nu mai putem urca în autocar?

M-am supărat pe el, deși știam că avea dreptate. În noaptea aceea am stat cu ochii în tavan, socotind în minte ratele Andreei și anii noștri rămași.

Am plecat până la urmă. În autocar, Ion privea pe geam ca un copil, iar eu verificam telefonul din zece în zece minute. Andreea nu ne sunase. Nici măcar mesajul meu, „Am ajuns cu bine”, nu avea răspuns.

În Croația era cald, apa strălucea, iar diminețile miroseau a sare și cafea. Ion mă lua de mână pe faleză, dar eu vedeam în fiecare vitrină ghiozdanul uzat al Marei și frigiderul aproape gol al fiicei mele.

În a șasea zi, am izbucnit.

— Nu mă pot bucura, Ioane. Simt că am furat ceva de la copii.

El s-a oprit și m-a privit obosit.

— N-am furat nimic. Ne-am cumpărat trei săptămâni din viața noastră. Atât.

Când ne-am întors, Andreea nu a venit la autogară. Au mai trecut nouă zile fără să vorbim. Eu găteam prea mult, din obișnuință, apoi puneam caserole în congelator. Ion se prefăcea că nu-l doare. Dar îl vedeam cum se uita la telefon.

Într-o duminică, soneria a sunat. Andreea era la ușă, cu Mara și Radu în spate. Avea ochii umflați și ținea o pungă cu plăcinte.

— Pot să intru?

În bucătărie, a rămas mult timp cu privirea în masă.

— Am fost nedreaptă, a spus. Eram speriată. M-a sunat banca în ziua aia și… când am văzut suma vacanței, am simțit că vouă nu vă pasă.

— Ne pasă, i-am răspuns. Dar ne-am temut că, dacă renunțăm iar, n-o să mai plecăm niciodată.

Andreea a început să plângă.

— Știu. Nu sunteți contul meu de rezervă. Sunteți părinții mei. Aveți dreptul să trăiți.

Ion i-a împins un șervețel, fără să spună nimic. Apoi Radu a scos din ghiozdan o hartă și ne-a rugat să-i arătăm unde fuseserăm. În câteva minute, eram toți aplecați deasupra mesei, iar tăcerea dintre noi se desfăcea încet.

Nu s-au rezolvat toate. Datoriile Andreei au rămas, iar noi am continuat s-o ajutăm, dar cu limite clare. Ea și-a luat câteva ore suplimentare și a început să-și pună cheltuielile pe hârtie.

Încă mă întreb: când încetăm să fim datori să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Și e greșit să ne alegem, măcar o dată, și pe noi?