Mama mi-a pus actele pe masă și mi-a cerut să-i dau fratelui meu apartamentul lăsat de tata: „Dacă refuzi, pentru mine nu mai ești copilul meu”

— Semnează și terminăm circul ăsta! a strigat fratele meu, împingând spre mine dosarul cu acte.

Paharul de pe masa din bucătărie s-a răsturnat. Apa s-a prelins peste mușamaua veche, dar nimeni nu s-a mișcat. Mama stătea lângă geam, cu brațele încrucișate, iar Cătălina, cumnata mea, își ștergea ostentativ ochii.

— Dacă nu ne ajuți acum, copiii mei ajung pe drumuri, a spus ea. Poți să trăiești cu asta?

M-am uitat la pixul așezat peste contract. Trebuia să renunț la apartamentul moștenit de la tata, singura mea locuință, pentru ca Mihai să-l poată vinde și să-și plătească datoriile.

— Nu semnez, am spus.

Mama și-a întors capul spre mine încet.

— Atunci să nu-mi mai spui mamă.

Tata murise cu opt luni înainte, după o boală care l-a topit într-un timp nedrept de scurt. Apartamentul lui cu două camere din cartierul Drumul Taberei nu era luxos. Avea parchetul umflat lângă balcon, faianță veche și o țeavă care bătea iarna. Pentru mine însă era acasă.

Părinții mei divorțaseră când eu aveam paisprezece ani. Mihai rămăsese cu mama, iar eu mă mutasem la tata după ce certurile dintre noi deveniseră zilnice. Mama spunea că eram nerecunoscătoare. Tata nu o vorbea niciodată de rău.

— Las-o, Doina. Copilul are nevoie de liniște, îi spusese el într-o seară.

Apartamentul fusese cumpărat de tata înainte de căsătorie. Acolo îmi făcusem temele, acolo învățasem pentru bacalaureat și tot acolo îi schimbasem pansamentele în ultimele luni. Înainte să moară, m-a prins de mână.

— Elena, casa asta rămâne la tine. Să nu te lase nimeni fără acoperiș, ai înțeles?

Am crezut că vorbea din cauza febrei. Mai târziu am aflat că făcuse testamentul la notar.

Mihai nu spusese nimic la înmormântare. M-a îmbrățișat și mi-a șoptit că trebuie să rămânem uniți. La o lună după dezbaterea moștenirii, a venit la mine cu o sacoșă de portocale și cu o propunere.

Avea o mică firmă de transport. Luase două dube în leasing, convins că va prinde contracte bune. Un client nu-i plătise mai multe facturi, motorina se scumpise, iar el împrumutase bani ca să acopere alte împrumuturi. Cătălina își pierduse serviciul de la un salon, iar rata casei lor întârzia de trei luni.

— Nu-ți cer să ni-l dai, a spus Mihai atunci. Doar îl punem garanție. În șase luni îl scot de sub ipotecă.

— Și dacă nu poți?

A zâmbit, dar nu m-a privit în ochi.

— Sunt fratele tău. Chiar crezi că te-aș lăsa pe drumuri?

Nu am acceptat. Lucram ca recepționeră la o clinică și câștigam puțin peste trei mii de lei. Nu aveam economii serioase și nici altă proprietate. Dacă pierdeam apartamentul, nu-mi permiteam decât o cameră închiriată undeva la marginea Bucureștiului.

După refuzul meu au început telefoanele.

Mama mă suna dimineața, înainte să ajung la serviciu.

— Fratele tău nu doarme noaptea. Tu stai singură în două camere și ei sunt patru suflete.

— Mamă, au o casă.

— Pe care banca o să le-o ia! Dar ție ce-ți pasă? Tu mereu ai fost mai rece.

Cătălina îmi trimitea fotografii cu nepoții. Într-una, băiatul cel mic ținea în mână un ghiozdan rupt.

„Nu avem bani nici să-i luăm altul. Sper că ești mulțumită”, scria dedesubt.

I-am cumpărat eu un ghiozdan nou. Mi l-au trimis înapoi prin curier.

De Paște, mama nu m-a chemat la masă. Am aflat de la o mătușă că le spusese tuturor că eu primisem „toată averea”, iar Mihai fusese lăsat cu nimic. Nu le spusese că tata îl ajutase cu avansul pentru casă și îi dăduse bani pentru prima dubă. Nici că Mihai nu-l vizitase aproape deloc cât fusese bolnav.

În ziua aceea am mâncat singură ouă roșii și o felie de cozonac cumpărată de la supermarket. Am plâns cu televizorul pornit, ca să nu aud liniștea.

Totuși, presiunea nu s-a oprit. Mama a venit într-o seară cu o pungă plină de medicamente și s-a așezat în hol.

— Din cauza ta mi-a crescut tensiunea.

— Nu din cauza mea are Mihai datorii.

— Voi doi sunteți copiii mei. Unul se îneacă, iar celălalt stă pe mal și se uită.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna. Era rece.

— Pot să-i dau lunar niște bani. Pot să-i ajut cu mâncare, cu copiii. Dar apartamentul nu-l dau.

Și-a tras mâna.

— Tatăl tău te-a învățat să fii egoistă.

Atunci am simțit că se rupe ceva în mine. Nu fiindcă mă insultase, ci fiindcă îl atacase pe omul care mă crescuse și care, chiar pe patul de spital, se temuse că voi rămâne fără casă.

Câteva zile mai târziu, Mihai m-a chemat la mama. Când am ajuns, actele erau deja pregătite. Nu era vorba despre o simplă garanție, cum îmi spusese inițial. Contractul prevedea cedarea dreptului meu de proprietate către el, prin donație.

— De ce scrie donație? am întrebat.

Cătălina și-a strâns buzele.

— Pentru că banca nu acceptă altfel.

— Și după ce plătiți datoriile?

— Îți cumpărăm o garsonieră, a răspuns Mihai.

— Din ce bani?

A urmat o tăcere lungă. Atunci am înțeles. Nu exista niciun plan pentru mine. Urma să vândă apartamentul, iar eu trebuia să mă descurc.

Când am refuzat, Mihai a lovit masa cu palma. Mama mi-a spus să nu-i mai spun mamă. Cătălina a început să plângă și să repete că le distrug familia.

M-am ridicat cu picioarele moi, am luat dosarul și l-am rupt în două.

— Familia voastră nu se salvează lăsându-mă pe mine fără casă.

Mihai s-a apropiat atât de tare, încât i-am simțit respirația.

— O să rămâi singură, Elena.

— Poate. Dar rămân în casa mea.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Pe scări, mâinile îmi tremurau atât de rău, încât nu reușeam să-mi închid geaca.

După aceea m-au blocat peste tot. Mama nu mi-a răspuns nici când am sunat-o de ziua ei. Am lăsat florile la ușă, iar a doua zi le-am văzut aruncate lângă tomberon. Mihai și-a vândut până la urmă dubele, iar casa lor a fost scoasă la vânzare. S-au mutat cu chirie într-un apartament mai mic.

Mi-a părut rău pentru copii. Încă îmi pare. Dar Mihai și Cătălina aveau unde să stea, aveau putere de muncă și puteau începe din nou. Eu nu aveam pe nimeni care să mă prindă dacă pierdeam totul.

Am schimbat yala, am reparat țeava și am revopsit dormitorul în culoarea pe care o alesese tata. În sertarul noptierei păstrez ceasul lui și ultima chitanță de întreținere completată cu scrisul lui apăsat.

Uneori mă întreb dacă o proprietate merită pierderea unei familii. Apoi îmi amintesc că nu eu am pus această alegere pe masă și mă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu?