Munceam de dimineață până noaptea, iar soacra mea îmi cerea bani pentru o mașină de spălat. În seara aceea, am aflat ce făcuse soțul meu pe ascuns

— Unde sunt cei o mie două sute de lei, Andrei?

Stătea la masa din bucătărie, cu telefonul întors cu ecranul în jos. Nu m-a privit. În spatele lui, pe frigider, era prins cu un magnet tabelul pentru plata after-school-ului Marei. Termenul era a doua zi.

— Te-am întrebat unde sunt banii.

— I-am trimis mamei, a spus încet. Li s-a stricat mașina de spălat.

Pentru câteva secunde n-am auzit decât frigiderul bâzâind. Venisem după unsprezece ore de muncă, cu picioarele umflate și cămașa lipită de spate. În geantă aveam un covrig neatins, cumpărat dimineață. Acela fusese prânzul meu.

— Ai luat banii pentru școala copilului și i-ai trimis mamei tale fără să-mi spui?

— Nu i-am luat. Sunt și banii mei.

Atunci am râs. Un râs urât, scurt, care m-a speriat chiar și pe mine.

Andrei era șomer de aproape cinci luni. Firma de mobilă la care lucrase în Brașov își redusese personalul, iar el fusese printre cei concediați. În prima lună îl înțelesesem. Își pierduse locul de muncă după nouă ani și se simțea umilit. Îi făceam cafeaua dimineața și îi spuneam că o să găsim o soluție.

Numai că lunile treceau.

Eu lucram la un cabinet stomatologic, iar seara țineam evidența facturilor pentru un magazin de cartier. Ajungeam acasă la opt sau nouă. Găteam, verificam temele Marei, puneam o mașină de rufe și calculam ce factură putea fi amânată fără să ne taie ceva.

Andrei spunea că își caută de lucru. Îl găseam însă pe canapea, cu televizorul pornit și telefonul în mână.

— Am trimis două cereri azi, îmi zicea.

Când îl întrebam unde, devenea nervos.

— Ce vrei, să mă duc paznic pe două mii de lei? Am și eu o meserie.

Între timp, părinții lui, Elena și Vasile, ne sunau din Ploiești aproape săptămânal. Ba aveau factura la gaze prea mare, ba îi trebuiau lui Vasile medicamente, ba curgea apa pe lângă burlan. Nu erau oameni bogați, știam asta. Dar nici noi nu eram.

Într-o lună le-am trimis trei sute de lei. În alta, cinci sute. Când n-am putut, Elena a oftat atât de greu la telefon încât m-am simțit ca ultima femeie.

— Noi v-am ajutat la nuntă, mamă, îi spunea lui Andrei. Acum am ajuns să ne rugăm de voi?

Nu menționa că banii de la nuntă se duseseră pe avansul apartamentului și că noi încă plăteam rata. Două mii trei sute de lei în fiecare lună. Pe lângă întreținere, curent, mâncare și cheltuielile Marei.

Cu mașina de spălat începuse de vreo două săptămâni.

— Face un zgomot de zici că decolează, mi-a spus Elena. Nu mai putem trăi așa.

— Poate găsiți pe cineva s-o repare.

— A văzut-o un vecin. A zis că nu merită. Una nouă e doar o mie și ceva. Voi sunteți tineri, vă descurcați.

„Doar” o mie și ceva. Pentru mine însemna mâncarea pe aproape o lună.

I-am explicat că avem rata și plata pentru Mara. Elena a tăcut, apoi a spus:

— Pe vremea mea spălam și de mână pentru copil. Dar, na, acum nurorile au alte priorități.

Am închis telefonul și am plâns în baie, cu robinetul pornit. Nu voiam să mă audă Mara.

Iar în seara aceea am descoperit transferul. Andrei îl făcuse dimineață, imediat după ce îmi intrase salariul.

— Sunt și banii tăi? am repetat. Care bani, Andrei? Indemnizația de șomaj s-a terminat. Eu plătesc tot!

S-a ridicat brusc.

— Nu trebuie să mă umilești!

— Eu te umilesc? Eu plec dimineața înainte să se trezească Mara și vin când e aproape culcată. Tu ai refuzat trei locuri de muncă fiindcă nu erau destul de bune. Și acum dai banii copilului nostru ca să nu se supere mama ta!

— Sunt părinții mei.

— Iar noi cine suntem?

Întrebarea a rămas între noi. Andrei și-a frecat fruntea, dar nu a răspuns.

Atunci a apărut Mara în ușa bucătăriei. Avea pijamaua cu steluțe și ținea caietul de matematică la piept.

— Mami, eu pot să nu mai merg la after-school. Pot să stau singură până vii tu.

Mi s-a rupt ceva în mine.

M-am dus la ea și am strâns-o în brațe. Avea nouă ani. Nouă. Și deja învăța să renunțe la lucruri ca să ne salveze pe noi.

— Nu, iubita mea. Tu nu trebuie să repari problemele oamenilor mari.

Am culcat-o, apoi mi-am scos o valiză din dulap. Nici eu nu știam dacă voiam să plec sau doar să-l sperii. Puneam haine în ea cu mâinile tremurând.

— Oprește-te, a spus Andrei.

— Nu mai pot. Nu mai pot să fiu soție, mamă, contabil, bancomat și sac de box pentru toți.

— N-am vrut să ajungem aici.

— Dar ai stat și te-ai uitat cum ajungem.

A rămas în prag mult timp. Pentru prima dată nu s-a apărat. Nu a dat vina pe firmă, pe piața muncii sau pe mine.

A doua zi dimineață a sunat-o pe Elena cu difuzorul pornit. Eu stăteam lângă chiuvetă, fără să mă uit la el.

— Mamă, nu vă mai putem trimite bani.

— Cum adică? Dar mașina a fost comandată.

— Anuleaz-o. Banii aceia erau pentru Mara.

Vocea Elenei s-a ascuțit imediat.

— Te-a întors nevastă-ta împotriva noastră. De când ai luat-o pe ea, nu mai ai părinți.

Andrei a închis ochii.

— Nu m-a întors nimeni. Eu am greșit. Prioritatea mea sunt soția și copilul meu. Dacă aveți nevoie de medicamente, discutăm și vedem ce putem face. Dar nu mai luați hotărâri pe banii noștri.

— Atunci să nu ne mai cauți!

— Îmi pare rău că spui asta.

A închis. Mâna îi tremura.

În aceeași zi a mers la un interviu pentru un post de gestionar, deși salariul era mai mic decât avusese înainte. A fost angajat după o săptămână. Nu s-au rezolvat toate ca prin minune. Elena nu ne-a vorbit aproape două luni, iar eu încă verificam contul cu o neliniște pe care nu o aveam înainte.

Andrei și-a cerut iertare. Nu o dată, ci de multe ori. A început să se trezească înaintea mea, să-i pregătească Marei micul dejun și să preia din treburile casei. Uneori îl surprindeam privind telefonul când îl suna mama lui. Respira adânc înainte să răspundă.

Eu nu i-am cerut să-și abandoneze părinții. I-am cerut doar să nu ne abandoneze pe noi ca să le dovedească lor că este un fiu bun.

Încă mă întreb dacă o familie poate trece peste momentul în care unul dintre soți alege liniștea părinților în locul siguranței propriului copil. Voi ați fi putut să iertați sau valiza aceea ar fi rămas făcută?