Mama ne-a crescut singură și ne-a dat totul, iar când a murit, noi trei ne certam în bucătărie pentru facturi și cheile apartamentului

— Care dintre voi vine sâmbătă? a întrebat mama, ținând telefonul atât de aproape de gură, încât îi auzeam respirația grea.

Nici eu, nici Radu, nici Ioana n-am răspuns imediat. Eram toți trei într-un apel, dar tăcerea noastră părea mai mare decât distanța dintre București, Cluj și Brașov.

— Eu am ședință luni dimineață, am spus. Dacă vin, trebuie să plec duminică devreme.

— Eu am copiii, a intervenit Radu. Nu pot să-i car până la Buzău pentru câteva ore.

Ioana a oftat.

— Pot să plătesc eu consultația privată. Nu e mai util așa?

Mama a tăcut câteva secunde.

— Da, mamă. E util. Voi să fiți bine.

Astea au fost cuvintele ei dintotdeauna: „Voi să fiți bine.” Le spunea și când ea nu mai era bine deloc.

Tata, Sorin, plecase când eu aveam doisprezece ani, Radu nouă, iar Ioana doar cinci. Într-o seară și-a pus hainele într-o geantă albastră și i-a spus mamei că nu mai poate trăi „ca un condamnat”. Avea o altă femeie. Mama aflase de la vecina de la trei, care îi văzuse împreună în autogară.

— Și copiii? l-a întrebat mama.

Tata nici măcar nu s-a uitat spre noi.

— O să trimit bani.

A trimis de două ori. Apoi a schimbat numărul de telefon.

Mama, Elena, lucra dimineața la cantina unui liceu și seara făcea curățenie într-un cabinet stomatologic. Pleca înainte să ne trezim și uneori ajungea după ora zece, cu mâinile roșii de la detergenți. Totuși, dimineața găseam sandvișurile împachetate și câte un bilețel lângă ele.

„Andreea, să nu uiți caietul de matematică.”

„Radu, ai echipamentul spălat.”

„Ioana, mama te iubește.”

Nu aveam haine scumpe, dar erau curate și decente. Când eu am vrut meditații pentru admiterea la facultate, mama a spus imediat că se descurcă. Mai târziu am aflat că își vânduse verigheta și cerceii primiți de la bunica.

Radu a făcut fotbal. Ioana a luat lecții de engleză și pian. Mama nu și-a cumpărat nici măcar o haină de iarnă vreme de șapte ani. Purta același palton vișiniu, cu căptușeala cusută pe interior.

Noi vedeam toate astea, dar, ciudat, ni se păreau firești. Mama rezolva. Mama găsea bani. Mama nu obosea. Așa ne-am obișnuit.

Când am plecat la facultate în București, a venit cu mine în tren, ținând în brațe o sacoșă cu chiftele, borcane și prosoape. La cămin m-am rușinat de paltonul ei vechi și de sacoșa în carouri.

— Poți să pleci, mamă, mă descurc, i-am șoptit când au apărut noile mele colege.

A înțeles. M-a sărutat repede pe frunte și a coborât privirea.

— Sigur că te descurci. Doar ești fata mea.

Am văzut-o pe geam cum s-a îndepărtat singură, cu sacoșa goală strânsă la piept. Imaginea aceea mă urmărește acum. Atunci am fost doar ușurată că plecase.

Anii au trecut repede. Eu m-am angajat la o firmă de contabilitate, Radu s-a mutat la Cluj, iar Ioana s-a căsătorit în Brașov. O sunam pe mama duminica, de obicei în timp ce găteam sau strângeam prin casă.

— Ce mai faci? o întrebam.

— Bine, mamă.

— Sigur?

— Sigur. Tu să-mi spui de tine.

Convorbirile durau șapte, poate zece minute. Dacă începea să povestească despre tensiune, despre vecini sau despre durerea de spate, găseam repede un motiv să închid.

Diagnosticul a venit după ce a leșinat în piață. Cancer pancreatic, cu metastaze. Medicul ne-a spus direct că nu mai era mult de făcut.

Mama nu plângea. Noi, la început, am plâns fiecare separat. După aceea am făcut un grup pe telefon numit „Mama tratament”. Acolo trimiteam analize, sume, programări și întrebări scurte.

„Cine ajunge vineri?”

„Ați plătit asistenta?”

„Mai trebuie cumpărate scutece?”

Nimeni nu întreba: „I-a fost frică azi?” sau „A stat cineva lângă ea?”

Eu am angajat o femeie din cartier să vină câteva ore pe zi. Mi-am spus că asta înseamnă grijă. Radu trimitea bani. Ioana comanda medicamente. Fiecare contribuia, dar niciunul nu rămânea.

În ultima mea vizită, mama slăbise atât de mult, încât mâna ei părea a unui copil. M-a rugat să mă așez lângă pat.

— Andreea, mai stai puțin.

— Stau, mamă, dar la șase am tren. Mâine trebuie să prezint niște acte.

A dat din cap și a privit spre geam.

— Știu. Aveți viețile voastre.

M-am enervat, de parcă ea mă acuza.

— Facem tot ce putem. Crezi că pentru noi e ușor?

Mama s-a întors spre mine. Nu era furioasă. Asta a durut cel mai mult.

— Nu, mamă. Știu că nu e ușor.

A murit trei zile mai târziu, noaptea, cu femeia pe care o plăteam lângă ea.

Când am ajuns la apartament, Radu vorbea despre certificatul de deces, iar Ioana căuta acte într-un sertar. Eu sunam la firma de pompe funebre. Niciunul nu s-a așezat lângă patul gol.

— Trebuie să hotărâm repede ce facem cu apartamentul, a spus Radu. Întreținerea curge.

— Nici n-am îngropat-o, i-am răspuns.

— Tocmai de asta trebuie să fim organizați.

Ioana a găsit o cutie de pantofi legată cu o panglică. Înăuntru erau trei dosare. Unul pentru fiecare dintre noi.

În al meu erau diplomele copiate, bilețelele pe care i le scrisesem în copilărie, fotografia de la absolvire și chitanțele meditațiilor mele. Păstrase până și biletul de tren din ziua când mă dusese la facultate.

În dosarul lui Radu erau articole decupate din ziar despre meciurile lui. În al Ioanei, programele serbărilor și desene de când era mică.

Sub ele am găsit trei plicuri cu bani. Sume mici, strânse din pensia ei.

Pe fiecare scria: „Să aveți, dacă vă trebuie.”

Ioana s-a așezat pe podea și a început să plângă. Radu s-a dus la balcon și a aprins o țigară, deși se lăsase de ani buni. Eu am rămas cu plicul în mână, incapabilă să respir normal.

Mama se pregătise să ne ajute chiar și după moarte. Iar noi ne pregătisem doar să împărțim drumurile, cheltuielile și apartamentul.

La înmormântare au venit vecini, foste colege și femei pe care nu le cunoșteam. Toate aveau câte o poveste despre ea. Cum le dusese mâncare. Cum împrumutase bani și nu-i mai ceruse. Cum vorbea mereu despre copiii ei „realizați”.

Noi trei stăteam lângă sicriu și păream exact ce deveniserăm: niște oameni realizați, ocupați și foarte singuri.

Am vândut apartamentul după șase luni. Înainte să predau cheile, am intrat ultima dată în bucătărie. Pe frigider se mai vedea urma unui magnet sub care mama ținea programul nostru din copilărie. Am pus fruntea pe ușa rece și i-am spus ce nu-i spusesem când încă mă putea auzi:

— Iartă-mă, mamă. Am crezut că banii și telefoanele scurte țin loc de iubire.

Nu știu dacă un copil își poate răsplăti vreodată mama pentru tot ce a făcut. Dar știu că noi am avut timp să fim lângă ea și am ales, de prea multe ori, să fim în altă parte. Voi ați putea trăi cu o asemenea vină?