„Încă o absență și te dau afară!” Sunt văduvă, cresc singură trei copii, iar propria mamă mi-a închis ușa în față

— Încă o absență, Mariana, și nu mai avem ce discuta. Îți desfaci contractul și pleci.

Șefa mea ținea foaia de pontaj între două degete, de parcă era dovada unei crime. Eu stăteam în fața biroului cu geaca udă, părul lipit de frunte și telefonul vibrând în buzunar. Educatoarea mă suna pentru a treia oară. Matei avea febră.

— Doamnă, vă rog… sunt singură cu trei copii.

— Știu. Dar magazinul nu poate funcționa după problemele tale.

Am ieșit fără să răspund. În autobuz, am plâns cu fața întoarsă spre geam, ca să nu mă vadă lumea. De când murise Sorin, cu un an și jumătate în urmă, în urma unui accident pe șoseaua dintre Buzău și Ploiești, viața mea devenise o alergare continuă. Dimineața duceam copiii la școală și grădiniță, apoi lucram opt ore în picioare. Seara găteam, spălam, verificam teme și mă prefăceam că nu sunt speriată.

Aveam un salariu minim, alocațiile copiilor și pensia lor de urmaș. Chiria, întreținerea și curentul înghițeau aproape tot. Uneori mâncam pâine cu ceai și le spuneam copiilor că nu mi-e foame.

În ziua aceea am sunat-o pe mama.

— Mamă, poți să stai mâine cu Matei? Are febră. Dacă lipsesc, mă dau afară.

A tăcut câteva secunde.

— Mariana, mă dor genunchii. Și am și eu treabă. Nu mai pot să cresc copii la vârsta mea.

— Nu-ți cer să-i crești. Doar câteva ore.

— Tu i-ai făcut, tu trebuie să te descurci.

Mi s-a tăiat respirația. Am închis înainte să mă audă plângând.

L-am sunat apoi pe fratele meu, Cătălin. Lucrase în tura de noapte și știam că ziua era acasă.

— Nu pot, Mariana. Trebuie să dorm.

— Măcar până la prânz. Te rog. Îți las mâncare, medicamente, tot.

— Și dacă pățește ceva? Nu vreau responsabilitatea asta. Vorbește cu mama.

A doua zi am luat copilul cu mine la serviciu. L-am așezat în vestiar, pe un scaun, învelit cu geaca mea. După douăzeci de minute, șefa l-a găsit.

— Ai înnebunit? Nu ai voie cu el aici!

Matei s-a ridicat speriat.

— Mami, eu sunt cuminte…

Atunci mi s-au înmuiat picioarele. Nu făcuse nimic greșit, dar se apăra de parcă simpla lui prezență era o vină.

Am primit avertisment scris și trei zile să găsesc o soluție. Am întrebat două vecine, însă una îngrijea un bătrân, iar cealaltă cerea cincizeci de lei pe zi. Pentru mine, suma aceea însemna mâncarea copiilor.

Seara, fiica mea cea mare, Andreea, m-a găsit socotind banii pe masa din bucătărie.

— Renunț eu la excursie, mamă.

— Nu renunți la nimic.

— Oricum nu voiam să merg.

Mințea. Vorbise despre excursia aceea săptămâni întregi. Mi-am coborât privirea, rușinată că un copil de doisprezece ani învăța să-și îngroape dorințele ca să mă protejeze.

Duminică am mers la mama fără să o anunț. Voiam s-o rog din nou, față în față. Când am ajuns, prin geamul bucătăriei l-am văzut pe Cătălin la masă. Mama îi împacheta sarmale, iar cei doi râdeau. Lângă ușă erau copiii lui, veniți în vizită.

Am rămas în prag.

— Pe ai lui poți să-i supraveghezi?

Mama a încremenit.

— Nu începe, Mariana.

— Mie mi-ai spus că te dor genunchii.

Cătălin s-a ridicat nervos.

— Situația mea e diferită.

— Da. Tu ai soție, două salarii și mașină. Eu am trei copii și frica de a nu rămâne fără pâine.

Mama și-a șters mâinile de șorț.

— De când ai rămas singură, numai necazuri aduci. Nu mai putem trăi și noi?

Cuvintele ei m-au lovit mai rău decât orice factură neplătită. Am plecat fără sarmale, fără ajutor și fără să mă uit înapoi.

Până la urmă, Andreea i-a povestit dirigintei. Nu eu. Ea. Prin școală am aflat de un centru de zi unde Matei și fratele lui, Radu, puteau rămâne după program. Am depus acte, am stat la cozi și am împrumutat bani pentru primele drumuri. Șefa mi-a mai dat o șansă, nu din milă, ci fiindcă două colege au insistat că muncesc bine.

Încă număr fiecare leu. Încă tresar când sună telefonul în timpul programului. Iar cu mama vorbesc rar, strict cât să nu spună copiii că i-am îndepărtat de bunică.

Dar mă întreb uneori: familia înseamnă doar sânge sau omul care îți ține copilul de mână când tu nu mai poți? Voi ați putea ierta un asemenea refuz?