I-am plătit fiului meu ratele în secret, în timp ce el se prefăcea că merge la serviciu. Când Ioana a aflat, mi-a spus că eu le-am distrus familia

— Mamă, m-au dat afară. Dar să nu-i spui Ioanei, te rog!

Andrei stătea în bucătăria mea cu geaca încă pe el și cu ochii în podea. Afară ploua mărunt, iar apa îi picura din mâneci pe gresie. Avea treizeci și cinci de ani, un copil de patru ani și o rată la apartament care trecea de 2.800 de lei. În clipa aceea, însă, părea băiatul speriat care venea acasă după ce luase o notă mică.

— Cum să nu-i spui? Locuiți împreună. Aveți un copil.

— Îi spun eu. Doar nu acum. Are și ea probleme la serviciu, iar Vlad iar a început să tușească. Dă-mi două săptămâni să găsesc altceva.

Două săptămâni. Așa a început totul.

Andrei lucra la o firmă de construcții din Brașov. Se ocupa de acte, contracte și devize. Compania pierduse câteva lucrări, apoi concediase mai mulți oameni. El știa de ceva timp că situația era rea, dar nu se așteptase să fie chemat într-o luni dimineață și trimis acasă cu o hârtie în mână.

Ioana credea că el încă merge zilnic la birou.

În fiecare dimineață, Andrei se îmbrăca în cămașă, își lua geanta și pleca înainte de opt. Uneori venea la mine. Alteori stătea într-o cafenea ieftină și trimitea CV-uri. La ora cinci se întorcea acasă și povestea despre ședințe, colegi și termene inventate.

Prima dată i-am dat 6.000 de lei. Economiile mele pentru schimbarea centralei.

— Îmi dai înapoi când te angajezi, i-am spus.

— Sigur, mamă. Luna viitoare, poate chiar mai repede.

Luna următoare nu a venit cu un serviciu. A venit cu rata, întreținerea, grădinița lui Vlad și două carduri de cumpărături aproape goale. I-am mai dat 8.000 de lei.

Ca să nu bănuiască Ioana, inventam explicații. Spuneam că am primit bani înapoi de la o verișoară. Că le fac un cadou pentru Vlad. Că am vândut niște bijuterii vechi. O dată i-am spus că factura lor la gaze fusese plătită din greșeală de mine.

Ioana m-a privit lung.

— Doamnă Maria, dumneavoastră nici măcar nu aveți datele contractului nostru.

— Mi le-a dat Andrei mai demult, am bâiguit.

A tăcut, dar n-a crezut. Am văzut după felul în care și-a strâns buzele.

Relația noastră fusese bună până atunci. Nu-mi spunea „mamă”, dar mă suna, venea cu Vlad la mine, îmi aducea cozonac de Paște. După ce au început banii să apară fără explicații, s-a răcit. Credea că încerc să-l țin pe Andrei legat de mine.

— Nu putem să primim mereu bani, mi-a spus într-o seară. Suntem oameni în toată firea.

— Eu doar vă ajut.

— Sau îl faceți pe el să creadă că nu trebuie să-mi explice nimic.

M-au durut vorbele ei. Și, dacă sunt sinceră, m-am și supărat. În mintea mea, eu eram mama care își salva copilul. Ea devenise femeia care punea întrebări și îl apăsa când era deja la pământ.

Andrei îmi cerea tot mai mult.

— Încă 3.000, mamă. Ultima dată.

Dar nu era niciodată ultima dată.

După patru luni, îi dădusem aproape 40.000 de lei. Mi-am închis depozitul făcut după moartea soțului meu și am amânat lucrările din casă. Dormeam prost. Când suna telefonul, tresăream. Mă temeam că este Ioana. Sau banca. Sau Andrei cu altă urgență.

Într-o dimineață, Ioana a venit la mine fără să mă anunțe. Avea fața albă și ținea în mână un plic mototolit.

— Unde este Andrei?

— La serviciu, am răspuns prea repede.

A aruncat plicul pe masă. Era o notificare de la bancă privind întârzierea unei plăți. Contul din care se lua rata nu mai fusese alimentat la timp.

— Am sunat la firma lui, a spus ea. Voiam să-l întreb dacă a plătit rata. Mi-au spus că nu mai lucrează acolo din februarie.

Mi s-au înmuiat picioarele. M-am așezat fără să spun nimic.

— Dumneavoastră știați.

Nu era o întrebare.

— A vrut să te protejeze.

Ioana a început să râdă, dar era un râs scurt, fără bucurie.

— Să mă protejeze? De patru luni mă uit la calcule și cred că eu am greșit. Mi-am anulat analizele, am cumpărat mâncare mai ieftină, am refuzat excursia copilului. Iar voi două… voi doi îmi spuneați că totul e bine.

Atunci a intrat Andrei. Probabil îl chemase. Când ne-a văzut, s-a oprit în hol.

— Ioana, pot să explic.

— Unde ai fost azi?

— Am avut un interviu.

— Și ieri?

El n-a răspuns.

Ioana și-a scos verigheta și a pus-o lângă plic.

— Nu concedierea mă sperie. Minciuna mă sperie. Faptul că ai putut să vii seară de seară acasă, să-l pupi pe Vlad și să-mi povestești despre colegi care nici nu mai erau colegii tăi.

Andrei a început să plângă. Nu-l mai văzusem plângând de la înmormântarea tatălui său.

— Mi-a fost rușine. Tu tocmai fuseseși promovată. Eu eram cel care spunea că ține casa în picioare. Cum să-ți spun că nu mai sunt bun de nimic?

— Spunând adevărul, a răspuns ea. Atât.

Apoi s-a întors spre mine.

— Iar dumneavoastră nu l-ați ajutat. I-ați cumpărat timp ca să mă mintă.

Replica aceea m-a urmărit luni întregi.

Ioana a plecat cu Vlad la părinții ei din Făgăraș. Nu s-au despărțit definitiv, dar aproape două luni au vorbit doar despre copil și facturi. Andrei s-a mutat la mine. Nu mai purta cămăși dimineața. Stătea în trening la masa din bucătărie și trimitea cereri de angajare, uneori până noaptea.

Am stabilit că nu-i mai dau niciun leu fără ca Ioana să știe. L-am obligat să facă un tabel cu toate datoriile. Au vândut a doua mașină, au renegociat rata și au renunțat la multe. A fost urât. Au existat reproșuri, uși trântite și zile în care Ioana nu mi-a răspuns la telefon.

După trei luni, Andrei s-a angajat la o firmă mai mică, pe un salariu mai mic. În prima zi nu s-a bucurat. A stat lângă mine și a spus:

— Dacă îți spuneam de la început să nu mă ajuți să mint, mă ascultai?

N-am știut ce să răspund.

Ioana s-a întors acasă, dar ceva s-a rupt între noi. Acum îmi vorbește politicos și atât. Iar eu încă îi dau bani lui Andrei, însă doar prin transfer și numai după ce discută amândoi. Nu mai există plicuri ascunse în sertar și nici facturi plătite „din greșeală”.

Am vrut să-mi salvez fiul de rușine și aproape i-am distrus familia. Oare unde se termină ajutorul unei mame și unde începe complicitatea la o minciună? Voi ce ați fi făcut în locul meu?