Mama mi-a pus actele apartamentului pe masă și mi-a spus să i-l dau fratelui meu: „Tu ești singură, el are familie”

— Semnează aici, Andreea. Nu mai face atâta caz pentru niște pereți.

Mama a împins dosarul spre mine, printre farfuriile cu sarmale și coșul de pâine. Degetele îi tremurau, dar vocea îi era rece. Mihai, fratele meu, stătea în capătul mesei cu brațele încrucișate. Daniela, soția lui, nici măcar nu mă privea.

Am deschis dosarul și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era un model de contract prin care urma să îi donez lui Mihai apartamentul meu din București.

— Voi vorbiți serios?

— Foarte serios, a spus Daniela. Noi avem un copil. Tu ce faci cu trei camere?

În clipa aceea am înțeles că nu mă chemaseră la masa de duminică pentru că le era dor de mine. Totul fusese pregătit.

Apartamentul îl cumpărasem după aproape nouă ani de muncă. Nu primisem moștenire, nu câștigasem la vreun joc și nu-mi pusese nimeni avansul în palmă. La douăzeci și patru de ani venisem în București cu două genți și șapte sute de lei. Dormisem patru luni într-o cameră din Berceni, într-un apartament împărțit cu alte două fete. Iarna puneam un prosop la geam, fiindcă intra frigul.

Lucram la contabilitatea unei firme mici. După program mai țineam evidența pentru două magazine de cartier. Mâncam pachet de acasă, mergeam cu metroul și refuzam aproape orice ieșire. Când colegele plecau la munte, eu calculam cât aș putea pune deoparte dacă nu-mi cumpăr cizme noi.

Au fost ani în care mi-am numărat banii până la ultimul leu.

Mama știa. Sau credeam că știe.

Îi trimiteam și ei bani când îi creștea factura la gaze sau când avea nevoie de medicamente. Lui Mihai i-am plătit de două ori ratele la mașină. Altă dată i-am dat bani pentru o presupusă afacere cu materiale de construcții. Afacerea a ținut trei luni. Banii mei nu s-au mai întors.

Totuși, când am cumpărat apartamentul din Drumul Taberei, mama a spus doar:

— Ai avut noroc că ai prins preț bun.

Noroc. Așa numea ea serile în care adormeam cu hârtiile pe masă. Noroc erau concediile nefolosite și cafeaua băută la ora zece noaptea ca să termin niște acte. Noroc fusese și creditul pe treizeci de ani, pentru care încă plăteam aproape jumătate din salariu.

La masă, Mihai a tras dosarul mai aproape de mine.

— Nu zice nimeni să pleci mâine. Poți să mai stai până ne punem noi la punct.

— În casa mea?

— Vezi? Așa faci mereu, a izbucnit el. Te porți de parcă ești mai bună decât noi.

Daniela și-a șters colțul gurii cu un șervețel.

— Rareș doarme cu noi în cameră. La anul începe școala. Tu ai un dormitor gol și unul făcut birou. E normal?

M-am uitat la mama. Așteptam să spună că au mers prea departe. În schimb, și-a lăsat privirea în farfurie.

— Tu ești singură, Andreea. Mihai are familie. Un copil are nevoie de stabilitate.

— Și eu n-am nevoie?

— Tu te descurci. Te-ai descurcat mereu.

M-au durut cuvintele acelea mai mult decât toate acuzațiile. Pentru că mă descurcasem, devenisem omul de la care se putea lua. Pentru că nu cerusem ajutor, însemna că nu aveam nevoie de nimic.

Am închis dosarul și l-am împins înapoi.

— Nu semnez.

Mihai s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a lovit gresia.

— Ești o egoistă!

— Poate. Dar apartamentul rămâne al meu.

— Atunci să nu mai vii pe aici când o să ai nevoie de familie, a spus mama încet.

Am plecat fără să-mi iau haina de pe cuier. M-am întors după câteva secunde, iar ei tăcuseră toți. Daniela ținea dosarul lipit de piept. Imaginea aceea m-a urmărit până în București.

În săptămânile următoare, telefonul meu n-a avut liniște. Mama mă suna dimineața, la prânz și seara.

— Mihai nu mai doarme din cauza ta.

— Daniela vrea să plece cu copilul.

— Dacă se destramă familia lor, o să ai asta pe conștiință.

Mihai îmi trimitea fotografii cu Rareș făcându-și temele pe marginea patului. Daniela scria mesaje lungi despre cum eu nu pot înțelege sacrificiul unei mame.

Le-am propus să îi ajut cu garanția pentru o chirie mai mare și cu plata primei luni. Au refuzat.

— Nu vrem pomană, mi-a spus Mihai. Vrem ce e corect.

Adică apartamentul meu.

Apoi am aflat că le spusese rudelor că părinții mă ajutaseră să-l cumpăr. M-a sunat mătușa Florica să-mi explice că bunurile trebuie împărțite între frați. Când i-am spus că mama nu contribuise cu niciun leu, a tăcut puțin.

— Chiar și așa, tu câștigi mai bine.

De parcă salariul meu era o vină.

Lovitura cea mai urâtă a venit într-o seară de noiembrie. Mama m-a sunat plângând și mi-a spus că i s-a făcut rău. Am plecat imediat spre ea. Am condus aproape trei ore prin ploaie, cu mâinile încleștate pe volan.

Când am intrat în casă, mama stătea la masă, îmbrăcată frumos. Lângă ea era un notar din oraș, pe care îl cunoștea de ani de zile. Mihai și Daniela așteptau în sufragerie.

— N-am nimic, a recunoscut mama. Dar altfel nu veneai.

Mi s-au tăiat picioarele.

— M-ai mințit că ești bolnavă?

— Am vrut doar să discutăm ca oamenii.

Notarul s-a ridicat jenat și a spus că nu poate face nimic fără acordul meu. Nici nu știa, din câte am înțeles, în ce situație fusese chemat.

— Ieșiți din viața mea, am spus. Toți.

Mama a început să plângă cu adevărat atunci.

— Pentru un apartament îți pierzi familia?

— Nu eu am pus prețul ăsta pe familie.

Mihai a venit spre mine și, pentru o secundă, am crezut că mă va lovi. S-a oprit foarte aproape.

— Să nu te aștepți să te caut când moare mama.

Am ieșit tremurând. În mașină am plâns până mi s-a aburit parbrizul. Nu plângeam pentru apartament. Plângeam fiindcă oamenii pe care îi ajutasem ani întregi mă vedeau doar ca pe o soluție financiară.

Au trecut opt luni. Mama nu mă mai sună. Mihai m-a blocat, iar Daniela le spune cunoscuților că am ales banii în locul nepotului meu. De ziua lui Rareș i-am trimis un cadou. Pachetul s-a întors nedeschis.

Eu încă locuiesc în apartamentul meu. Plătesc rata, schimb câte ceva prin casă și, uneori, beau cafeaua în camera pe care ei o numeau „goală”. Nu e goală. Acolo lucrez, citesc și încerc să pun la loc bucățile din mine pe care familia mea le-a făcut să pară lipsite de valoare.

Poate că am pierdut oameni dragi refuzând să cedez. Dar dacă iubirea lor depindea de semnătura mea, oare îi avusesem vreodată cu adevărat?