Mi-am găsit salariul cheltuit, cina neatinsă și familia uitându-se la mine ca la un bancomat. În seara aceea am decis să divorțez

— Unde sunt cei 1.800 de lei de pe card, Sorin?

Stătea întins pe canapea, cu telefonul în mână și televizorul pornit tare. Nici măcar nu s-a uitat la mine. În bucătărie, oala cu ciorbă pe care o făcusem cu o seară înainte era neatinsă. Pe masă erau două cutii de pizza și o sticlă goală de suc.

— I-am scos eu. Aveam nevoie.

— Pentru ce?

A oftat de parcă eu îl deranjam pe el.

— I-am luat Dariei niște adidași. Și mi-am plătit datoria la băieți. Ce faci atâta scandal?

Mi-am lăsat geanta jos. Veneam după zece ore de muncă, plus încă una petrecută în autobuz. Aveam tălpile umflate și cămașa lipită de spate. Cei 1.800 de lei trebuiau să acopere întreținerea, curentul și rata la frigider.

— Datoria la ce băieți?

Atunci s-a uitat la mine.

— Nu începe, Mara. Te rog eu.

Din camera ei, Daria a strigat:

— Dacă tot muncești, ce mare lucru? Doar nu murim pentru niște facturi!

Avea șaisprezece ani. Era fiica lui Sorin din prima căsătorie și locuia cu noi de aproape patru ani. O crescusem ca pe copilul meu. Îi spălam hainele, îi plăteam meditațiile la matematică, îi puneam bani pentru pachet și mă trezeam la șase când avea excursii.

În seara aceea a ieșit pe hol încălțată cu adidașii noi. Albi, groși, frumoși. Costaseră aproape cât întreținerea pe două luni.

— Îți plac? m-a întrebat, dar tonul ei nu cerea un răspuns. Era o provocare.

Am privit-o, apoi m-am uitat la Sorin. A zâmbit scurt, mulțumit că mă pusese în fața faptului împlinit.

— Foarte frumoși, am spus. Dar mâine ni se taie internetul, iar vineri trebuie plătită rata.

— Mereu strici tot, a murmurat Daria și a trântit ușa.

Sorin s-a ridicat brusc.

— E un copil! Nu trebuie să simtă că suntem săraci doar pentru că tu numeri fiecare leu.

Noi nu eram săraci. Eu eram epuizată.

Lucram la contabilitatea unui depozit de materiale de construcții. Aveam un salariu decent, dar din el plăteam rata apartamentului, întreținerea, facturile, mâncarea, abonamentele copiilor și medicamentele lui Sorin pentru tensiune. Pentru Ilinca, fiica noastră de opt ani, rămâneau uneori doar promisiuni.

„Luna viitoare îți ia mama role.”

„La vară mergem și noi la mare.”

„Mai așteptăm puțin cu aparatul dentar.”

Sorin își pierduse serviciul de șofer cu un an și jumătate înainte. La început l-am susținut. I-am spus că o să trecem împreună și peste asta. Îi căutam anunțuri seara și îi trimiteam numere de telefon.

După câteva luni, a început să respingă orice variantă.

Salariul era prea mic. Programul prea lung. Șeful părea neserios. Drumul era prea departe.

— Nu mă duc slugă pentru trei mii de lei, îmi spunea.

Dar eu puteam să fiu slugă pentru toată casa.

În fiecare dimineață plecam înainte să se trezească. Seara găseam chiuveta plină, firimituri pe covor și câte o listă lipită de frigider. Bani pentru fondul clasei. Bani pentru cosmetice. Bani pentru motorină, deși mașina era folosită aproape numai de Sorin.

Când ceream ajutor, primeam aceeași privire rece.

— Ai obsesia controlului, Mara.

Începusem să mă întreb dacă problema eram eu. Poate chiar devenisem cicălitoare. Poate ceream prea mult când voiam să mă întrebe cineva cum mi-a fost ziua.

Momentul care m-a trezit nu a fost însă cel cu banii de pe card.

Două zile mai târziu am ajuns acasă mai devreme. Mă durea capul atât de tare încât șeful m-a trimis acasă. Când am intrat, i-am auzit în bucătărie pe Sorin și pe Daria.

— Lasă, tata, că plătește ea, spunea Daria. Până la urmă, ce-o să facă?

Sorin a râs.

— Se supără, vorbește mult și-i trece. N-are unde să plece.

Am rămas cu mâna pe clanță. Nu știu cât am stat acolo. Poate câteva secunde. Poate mai mult.

Apoi am văzut-o pe Ilinca pe hol. Stătea desculță, cu păpușa lipită de piept. Auzise și ea.

— Mami, mi-a șoptit, când o să fiu mare trebuie să muncesc și eu pentru un soț care stă acasă?

Mi s-a tăiat respirația.

M-am așezat în genunchi în fața ei.

— Nu, iubita mea.

— Dar tu așa faci.

Copiii nu învață din ce le spunem. Învață din ce acceptăm. Iar eu îi arătam fiicei mele că dragostea înseamnă să muncești până nu mai poți, să fii jignită și apoi să te scuzi că ai ridicat vocea.

În noaptea aceea nu am dormit. Sorin sforăia lângă mine, liniștit. Eu calculam în minte câți bani mi-ar trebui pentru o chirie, garanție, mutare și avocat.

Dimineața am sunat-o pe mama.

— Pot să stau la tine o vreme cu Ilinca?

A tăcut. Știa multe, dar nu tot.

— Vii când vrei, mi-a spus. Numai să nu te răzgândești de frică.

Am pus deoparte bani timp de o lună. Nu am mai lăsat cardul în sertar. Mi-am schimbat parola de la aplicația bancară și am strâns documentele importante într-o sacoșă ascunsă la birou.

Când Sorin a observat că nu mai are acces la bani, a devenit atent. Mi-a adus flori ieftine de la colț. A spălat vasele de două ori. Mi-a spus că sunt femeia vieții lui.

Apoi, când am refuzat să-i dau 500 de lei, a aruncat florile la gunoi.

— Te crezi mare doamnă fiindcă aduci salariul în casă?

— Nu. Mă cred un om care nu mai poate.

În ziua în care am depus cererea de divorț, am ieșit din clădire cu genunchii moi. Nu m-am simțit puternică. M-am simțit vinovată, speriată și foarte singură.

I-am spus seara. Daria era în camera ei, iar Ilinca rămăsese la mama.

— Am depus actele.

Sorin a încremenit.

— Ce acte?

— De divorț.

A râs, dar i s-a stins repede râsul.

— Și cine o să plătească aici? Te-ai gândit la Daria? O lași pe drumuri?

Asta a fost prima lui întrebare. Nu dacă îl mai iubesc. Nu dacă putem repara ceva. Ci cine va plăti.

— Daria are doi părinți. Eu am ajutat cât am putut. Dar nu mai pot fi responsabilă pentru toți, în timp ce nimeni nu e responsabil pentru mine.

A început să mă acuze că distrug familia. Că îl fac de râs. Că sigur am pe altcineva. Daria a ieșit și ea, plângând și strigând că nu am iubit-o niciodată.

M-a durut. Pentru că o iubisem. Poate încă o iubeam. Dar iubirea nu putea să însemne să mă las golită de bani, de energie și de demnitate.

Mi-am luat două valize. La ușă, Sorin mi-a spus printre dinți:

— O să te întorci. N-o să te descurci singură.

Am privit apartamentul pentru care muncisem ani întregi. Canapeaua, frigiderul în rate, perdelele cumpărate la reducere. Tot ce numisem „acasă”.

— Singură m-am descurcat și până acum, i-am răspuns. Doar că vă căram și pe voi în spate.

Au trecut trei luni. Locuiesc cu Ilinca într-un apartament mic, închiriat. Dormim în aceeași cameră, iar uneori mâncăm macaroane cu brânză două zile la rând. Dar când intru pe ușă, nu mă mai strânge stomacul.

Ilinca râde din nou. Iar eu încep, încet, să-mi amintesc cine eram înainte să devin doar salariul unei familii.

Am destrămat eu o familie sau doar am refuzat să mai întrețin iluzia uneia? Voi cât ați fi rezistat într-o casă în care erați apreciați numai în ziua de salariu?