Locuiam în aceeași casă, dar deveniserăm doi străini. Într-o seară, i-am spus soțului meu că nu mai pot

— Dacă mai trântești o dată ușa aia, plec cu copiii la mama!

Am spus-o țipând, cu farfuria Marei în mână și cu Radu plângând în spatele meu. Andrei a rămas nemișcat în hol. Avea geaca udă, cearcăne adânci și plicul de la bancă mototolit între degete.

— Pleacă, Elena. Poate acolo o să fii mulțumită.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât ușa. Mara s-a oprit din mâncat și s-a uitat la noi cu ochii mari. Atunci mi-am dat seama că nu ne mai certam doar între noi. Copiii trăiau în mijlocul războiului nostru.

Totul începuse încet. Andrei lucra peste program la un depozit de materiale, iar eu mă întorsesem la serviciu după concediul de creștere a copilului. Salariile intrau și dispăreau imediat: rata apartamentului, grădinița, întreținerea, medicamentele lui Radu, cumpărăturile. În luna aceea se stricase și centrala.

Nu mai eram soț și soție. Eram doi oameni obosiți care își pasau unul altuia sacoșe, facturi și reproșuri.

— Ai plătit curentul?

— N-am avut de unde.

— Dar salariul?

— Nu începe iar.

Așa arătau serile noastre. Uneori dormeam cu spatele unul la altul. Alteori el adormea pe canapea, cu televizorul pornit. Eu stăteam în bucătărie și mă întrebam când mă îmbrățișase ultima dată fără să-i cer.

Într-o duminică am mers la mama, Doina. M-a găsit plângând lângă chiuvetă, în timp ce ea curăța cartofi pentru ciorbă.

— Mamă, cred că nu mă mai iubește.

S-a șters pe mâini și s-a așezat lângă mine.

— Tu îl mai iubești?

Întrebarea m-a enervat.

— Nu despre mine vorbim.

— Ba despre amândoi vorbim. O căsnicie nu moare într-o singură zi. Se stinge când fiecare așteaptă ca celălalt să ghicească ce-l doare.

Mama nu l-a apărat pe Andrei. Nici pe mine. Mi-a spus doar să vorbesc cu el înainte să iau copiii și să plec. Să vorbesc adevărat, nu printre reproșuri și vase nespălate.

În seara următoare, după ce copiii au adormit, am închis televizorul. Andrei a ridicat iritat privirea.

— Ce mai e?

— Mi-e singur, Andrei.

Am spus greșit, dar exact așa mi-a ieșit. El aproape a zâmbit, apoi a văzut că plângeam.

— Sunt aici în fiecare zi.

— Ești în casă. Nu mai ești cu mine.

A tăcut. Și-a frecat palmele, apoi a scos telefonul. Mi-a arătat un mesaj de la bancă. Aveam două rate restante.

— Mi-au tăiat orele suplimentare acum trei luni. N-am spus nimic. Mi-a fost rușine.

Am simțit că mă sufoc.

— Și m-ai lăsat să cred că eu cheltuiesc prea mult?

— Pentru că tu ai împrumutat bani de la mama ta fără să-mi spui.

Am înghețat. Aflase. Împrumutasem două mii de lei pentru grădiniță și îi ascunsesem, convinsă că îl protejez. De fapt, amândoi mințiserăm din frică.

— Mă simt un ratat, a șoptit el. Vin acasă și văd că Mara are nevoie de ghete, Radu tușește, tu ești terminată… și nu pot să repar nimic.

M-am așezat lângă el.

— Eu nu aveam nevoie să repari tot. Aveam nevoie să nu mă lași singură.

Pentru prima dată după multe luni, Andrei a plâns. Nu zgomotos. Doar și-a acoperit fața și umerii au început să-i tremure.

Am ajuns la psihologul familial, Irina Popescu, într-o miercuri ploioasă. În prima ședință, Andrei a stat cu brațele încrucișate. Eu am vorbit prea mult. Apoi Irina ne-a întrebat când ne simțiserăm ultima oară o echipă.

Niciunul n-a știut să răspundă.

Am început cu lucruri mici. O seară pe săptămână fără telefoane. Un tabel cu toate cheltuielile, fără bani ascunși. Sâmbăta, două ore doar pentru noi, cât copiii stăteau la mama. Ne-am certat și după aceea. Ba chiar, uneori, mai urât. Dar am învățat să ne oprim înainte să ne rănim de tot.

Nu pot spune că ne-am salvat deja. Încă avem datorii, oboseală și zile în care abia ne suportăm. Dar acum, când singurătatea se așază între noi, încercăm s-o numim înainte să devină zid.

Oare câte căsnicii se rup nu din lipsă de iubire, ci pentru că doi oameni speriați nu mai știu să ceară ajutor? Voi ați mai lupta sau ați pleca?