Vecinii spuneau că ne-am construit casa ca să ne „cumpărăm” ginerele. Într-o seară, i-am chemat pe toți în curte și le-am spus adevărul

— Spune-mi în față cât v-am cerut pentru băiatul vostru! am strigat eu peste gard, cu mâinile murdare de pământ și cu inima bătându-mi în gât.

Mariana a rămas cu furtunul pornit între straturile de roșii. Apa îi curgea peste papuci, dar nici măcar nu s-a mișcat.

— Nu e vorba că ai cerut, Elena. Dar tot cartierul știe ce puneți la cale.

În spatele perdelelor, vecinii ascultau. Simțeam asta. Pe strada noastră din Berceni, o stradă cu case vechi înghesuite între blocuri noi, nimic nu rămânea între două garduri.

Totul pornise de la casa ridicată în spatele curții noastre. Mică, cu două camere, mansardă și o bucătărie luminoasă. Eu și soțul meu, Sorin, lucraserăm șapte ani pentru ea. El făcea instalații sanitare, iar eu eram casieră la un magazin. Luasem și un credit, plus bani împrumutați de la fratele meu, Costel.

În cartier însă se spunea altceva: că ridicaserăm casa pentru fiica noastră, Andreea, și Radu, băiatul Marianei și al lui Vasile.

Cineva îi văzuse împreună alegând gresia. Altul îl auzise pe Sorin spunând că „rămâne pentru copii”. De acolo, povestea crescuse. Cică stabiliserăm deja nunta. Cică Vasile contribuise cu bani. Cică ne grăbeam să punem mâna pe băiat fiindcă avea un atelier auto și câștiga bine.

Adevărul era că Radu ne ajutase într-o sâmbătă să cărăm cutiile cu gresie, fiindcă Sorin își blocase spatele. Atât știam noi.

La început am râs.

— Lasă-i, mamă, se plictisesc, mi-a spus Andreea, fără să mă privească.

Doar că nu se plictiseau. La magazin, vecina de la colț m-a întrebat dacă am ales nașii. O altă femeie a zis, suficient de tare cât s-o aud, că „unii își cumpără ginere cu tot cu casă”. La biserică, două cunoscute s-au oprit din vorbit când am intrat.

Apoi Mariana n-a mai răspuns la salut. Vasile muta mașina când Sorin ieșea la poartă. Radu a încetat să mai treacă pe la noi.

Într-o seară, Sorin a venit acasă palid.

— Vasile spune că eu m-am lăudat că băiatul lui o să ne plătească datoriile.

— Cui te-ai lăudat?

— Nimănui! Tu nu înțelegi? Omul era gata să sară la mine.

Sorin a lovit masa cu palma. Cana s-a răsturnat, iar cafeaua s-a prelins peste facturile strânse într-un teanc. Nici nu mai aveam bani să terminăm gardul, dar lumea ne vedea mari aranjatori de căsătorii.

Atunci Andreea a început să plângă.

Nu zgomotos. Stătea pe scaun, cu umerii strânși, și își ștergea obrajii cu mâneca.

— Trebuie să vă spun ceva. Eu și Radu am fost împreună.

Am simțit că mi se taie picioarele.

Fuseseră împreună aproape șase luni. Se despărțiseră înainte să înceapă construcția, fiindcă Radu voia să plece la Brașov, iar Andreea nu voia să renunțe la slujba ei de educatoare. Nu ne spuseseră nimic. Când el ne ajutase cu gresia, încercau să rămână prieteni.

— Și Mariana știa? am întrebat.

— Cred că da. Radu îi spusese că ne-am despărțit.

Dintr-odată, bârfa a căpătat alt gust. Nu mai era doar prostie de cartier. Era și durerea unei povești ascunse, răstălmăcită de oameni care văzuseră câteva gesturi și inventaseră restul.

După ce m-am certat cu Mariana peste gard, trei zile n-am ieșit decât până la serviciu. Sorin voia să pună casa la vânzare, deși nici nu era terminată.

— Să scăpăm de ea, Elena. Ne-a adus numai nenorocire.

— Casa n-a spus nimic despre noi. Oamenii au spus.

În noaptea aceea am hotărât să deschidem poarta. Am dus o masă lungă în curte, am pus scaune desperecheate, două tăvi cu plăcintă și câteva sticle de suc. Sorin a trecut pe la fiecare gospodărie.

— Sâmbătă, la șase. Cine are ceva de spus, să spună în fața noastră.

Au venit aproape toți. Unii din curiozitate, alții cu aerul că ne fac o favoare. Mariana și Vasile au rămas lângă poartă. Radu stătea în spatele lor, cu ochii în pământ.

Mi se uscase gura, dar am scos dosarul cu actele creditului și l-am pus pe masă.

— Casa asta nu este zestrea Andreei. Nu este plata pentru niciun ginere. Am construit-o ca s-o închiriem. Sorin are probleme la coloană și nu știm cât va mai putea munci. Rata este mai mare decât salariul meu. Asta e toată „înțelegerea financiară”. Cu banca.

S-a făcut liniște.

Le-am arătat facturile, împrumutul de la Costel și devizul neterminat. Mă simțeam umilită că trebuie să-mi întind grijile pe masă ca pe niște rufe, dar eram și furioasă.

— Când Sorin a spus că rămâne pentru copii, a vrut să spună că într-o zi Andreea va moșteni ce avem. Nu că am logodit-o noi peste gard.

Atunci Radu a ridicat capul.

— Eu am povestit unui coleg că am ajutat la casa Andreei, a spus el. Probabil de acolo a pornit. Dar mama a auzit altceva și… n-am lămurit-o.

Mariana s-a întors brusc spre el.

— Tu mi-ai spus că tatăl ei te tot cheamă acolo!

— M-a chemat de două ori. Să car materiale. Mi-a fost rușine să spun că încă voiam s-o văd pe Andreea.

Andreea a început să tremure. Sorin și-a încleștat maxilarul, dar n-a zis nimic.

Vasile a fost primul care s-a așezat.

— Eu am greșit când te-am acuzat, Sorine. Am auzit trei vorbe și am făcut din ele zece.

Mariana nu și-a cerut iertare imediat. A mototolit colțul șorțului între degete, apoi s-a apropiat de mine.

— M-am temut că îl împingeți pe Radu spre ceva ce nu vrea. Și m-am făcut de râs încercând să-l apăr.

— Și eu îmi apăr fata, i-am răspuns. Dar n-o mărit fără s-o întreb.

Cineva a râs scurt. Tensiunea s-a spart puțin. Vecina care vorbise despre ginerele cumpărat s-a uitat numai în farfurie.

Nu ne-am îmbrățișat și nici n-am devenit, dintr-odată, o familie mare și fericită. A doua zi încă s-au mai șoptit lucruri. Numai că Mariana m-a salutat, iar Vasile l-a ajutat pe Sorin să monteze poarta.

Andreea și Radu au stat mult pe banca din fața casei. Nu știu dacă se vor împăca. De data asta nici nu mai vreau să ghicesc în locul lor.

Mă întreb doar cât rău poate face o poveste spusă pe jumătate și de ce suntem uneori mai gata să credem o bârfă decât să batem la poarta omului și să întrebăm. Voi ați fi arătat actele și datoriile tuturor sau ați fi lăsat vecinii să vorbească?