M-am întors din București pentru ziua tatei, dar la masă mi s-a spus că mi-e rușine cu familia mea

— Dacă ți-e rușine cu noi, de ce ai mai venit, Ana?

Tata a izbit paharul de masă atât de tare, încât vinul roșu s-a vărsat pe fața de masă cu maci. Mama a tresărit. Mătușa Viorica și-a strâns buzele, mulțumită parcă de spectacol. Eu am rămas cu furculița în mână, privind pata care se întindea încet între farfurii.

Venisem din București pentru ziua de naștere a tatei. Împlinise șaizeci și trei de ani. Îi cumpărasem un tensiometru bun, o cămașă și un tort pe care îl ținusem două ore pe bancheta din spate, cu aerul condiționat pornit.

Crezusem că putem rezista măcar până la cafea.

— Nu mi-e rușine cu voi, am spus. Mi-e greu când fiecare drum acasă se transformă într-un proces.

— Proces? a intervenit mătușa Viorica. Noi doar întrebăm și noi, ca oamenii. Ai treizeci și șase de ani. Nici soț, nici copil. Ce faci singură în Bucureștiul ăla?

Mama a început să adune firimituri cu degetul, fără să se uite la mine. Îi cunoșteam gestul. Când eram mică și tata ridica vocea, ea ștergea masa, împăturea prosoape sau muta lucruri dintr-un loc în altul. Orice, numai să nu spună ce gândește.

— Lucrez, mătușă. Îmi plătesc apartamentul. Am o viață.

— Aia nu e viață, a mormăit tata. Să vii acasă la nouă seara, să mănânci din caserolă și să n-ai cui spune o vorbă.

Mi-am lăsat furculița jos.

Mama îi povestise. Îi spusesem într-o seară că ajunsesem târziu de la serviciu și mâncasem singură. Fusese o slăbiciune de câteva minute, nu o invitație să-mi judece viața.

— Și aici ce înseamnă viață? am întrebat. Să mă mărit cu primul om acceptat de voi și să rămân, indiferent cum se poartă, ca să nu vorbească satul?

Tata s-a înroșit la față.

— Te referi la noi?

— Mă refer la ce mi-ați spus mereu. Că o femeie trebuie să țină casa, să rabde, să nu facă familia de râs.

— Noi te-am crescut, a zis mama încet. Am muncit pentru tine.

Asta m-a durut mai tare decât vocea tatei.

Ani întregi trimisesem bani acasă. Pentru lemne, pentru medicamentele lui, pentru acoperișul care curgea. În iarna trecută plătisem datoria făcută de tata după ce cumpărase un motocultor vechi de la un vecin. Nu le reproșasem niciodată. Dar în sat, povestea era că eu câștig bine la București și că m-am ajuns.

— Știu că ați muncit, mamă. Dar și eu muncesc. Nu stau într-un birou și număr bani, cum credeți voi. Am rate. Am avut luni în care am ales între dentist și factura la întreținere.

Mătușa Viorica a oftat ostentativ.

— Tot mai bine era dacă te măritai cu Sorin. Are casă, are atelier…

— Sorin m-a împins într-un gard când i-am spus că vreau la facultate.

S-a făcut liniște.

Mama a scăpat lingurița pe podea.

— Ce tot spui acolo? a întrebat tata.

— Adevărul. Aveam nouăsprezece ani. N-am spus nimănui pentru că mama îmi tot zicea să nu-l provoc, că e băiat bun și că mă vrea de nevastă.

— Erați copii, a șoptit mătușa.

— Nu eram copii când mi-a strâns mâna până mi-a lăsat vânătăi.

M-am ridicat. Îmi tremurau genunchii, iar în piept simțeam ceva vechi, greu, care parcă așteptase ani întregi să iasă.

Tata s-a uitat spre mama.

— Tu ai știut?

Ea n-a răspuns imediat. Și tăcerea ei a fost răspunsul.

— Mi-a arătat mâna, a spus până la urmă. Dar Sorin venise a doua zi cu flori. Și-a cerut iertare. Eu am crezut că… că se potolește.

— Ai crezut ce era mai comod, am spus.

Mama a pălit. Pentru o clipă am vrut să-mi retrag cuvintele. Dar nu le-am retras.

Tata s-a ridicat și a ieșit în curte, trântind ușa. Mătușa Viorica a plecat după câteva minute, spunând că nu venise la aniversare ca să audă asemenea lucruri. De parcă adevărul meu stricase petrecerea, nu ceea ce mi se întâmplase.

Am urcat în camera mea veche. Pe perete mai era urma dreptunghiulară lăsată de fotografia de absolvire, luată de mama și pusă în sufragerie. Mi-am deschis geanta și am început să arunc hainele înăuntru.

Mama a apărut în prag.

— Pleci acum?

— Da.

— E noapte. Ești nervoasă.

— Tocmai de asta plec. Dacă rămân, o să spun lucruri și mai urâte.

S-a așezat pe marginea patului. Părea dintr-odată foarte mică, cu mâinile în poală și șorțul pătat de sos.

— Eu n-am știut să fac altfel, Ana. Pe mine bunica ta m-a învățat că femeia înghite și merge înainte.

— Și ai vrut să înghit și eu.

— Am vrut să nu fii singură.

M-am oprit din împachetat.

— Dar eu am fost singură atunci. Chiar lângă tine.

Mama și-a acoperit gura cu palma. A plâns fără zgomot, iar asta m-a tulburat mai mult decât dacă s-ar fi jelit. Nu o văzusem plângând decât la înmormântări.

— Mi-e frică pentru tine, a spus. Când nu răspunzi la telefon, mă gândesc că ai căzut în casă și nu știe nimeni. Când aud că lucrezi până târziu, mă întreb cine o să-ți aducă un ceai dacă te îmbolnăvești. Poate spun prost, poate te rănesc… dar nu mi-e rușine cu tine.

M-am așezat lângă ea.

— Nici mie nu mi-e rușine cu voi. Dar nu pot să trăiesc viața pe care o vreți voi doar ca să dormiți liniștiți.

A dat din cap, deși am văzut că nu acceptase cu adevărat. Nu încă.

— N-o să mai vorbesc cu Viorica despre tine, a promis. Și n-o să-ți mai pomenesc de Sorin.

— Iar eu o să încerc să nu mai dispar cu săptămânile când mă supăr.

— Să mă suni măcar duminica.

— Te sun duminica.

Ne-am îmbrățișat stângaci. Nu ca în povești. Brațele ei au rămas o clipă rigide, apoi m-a strâns tare, cu obrazul lipit de umărul meu.

Am rămas peste noapte. Dimineața, tata pusese cămașa primită de la mine și uda roșiile. Nu și-a cerut iertare. Nici eu. Doar m-a întrebat dacă am motorină până la București și mi-a pus în portbagaj o sacoșă cu ouă, brânză și două borcane de zacuscă.

Uneori, la noi în familie, dragostea arată exact așa: nu spune ce trebuie, dar îți umple portbagajul ca să nu pleci cu mâna goală.

Nu știu dacă acel compromis ne va vindeca sau doar ne va ajuta să nu ne pierdem de tot. Voi cât ați fi dispuși să iertați ca să păstrați legătura cu părinții voștri?