După ani prin centre și familii substitute, am fost adoptată. Apoi mama care mă părăsise m-a așteptat într-o zi la poarta școlii

— Ioana? Eu sunt mama ta.

Femeia de lângă poarta școlii își strângea geanta la piept și mă privea de parcă mă cunoștea. Eu aveam paisprezece ani și tocmai îi trimisesem Elenei un mesaj că ies de la ore. Când am auzit cuvântul „mamă”, mi s-au înmuiat genunchii.

— Mama mea e acasă, am spus.

A tresărit. Apoi și-a mușcat buza.

— Eu te-am născut. Mă cheamă Daniela.

Știam numele. Îl văzusem într-un dosar pe care nu trebuia să-l deschid. Daniela Munteanu, douăzeci și doi de ani la data nașterii mele. Tată necunoscut. Copil lăsat în grija statului.

Toată copilăria mea încăpea în câțiva saci de plastic. La primul centru dormeam cu șosetele în picioare, fiindcă o fată mai mare mi le ascundea. După aceea am ajuns la o asistentă maternală din Buzău. Îi spuneam tanti Mariana. La ea am învățat să nu cer a doua porție și să nu las firimituri pe masă.

Când am început să-i spun „mama”, m-a mutat direcția. Soțul ei se îmbolnăvise și nu mai putea avea grijă de mine.

Mi-a pus hainele în două sacoșe și a plâns.

— Nu e vina ta, Ioana.

Dar copiii ca mine știu ce înseamnă propoziția asta. Înseamnă că pleci oricum.

Au urmat încă un centru și o familie substitutivă. În fiecare loc mă purtam frumos la început. Îmi făceam patul, spălam cana după mine, nu ceream nimic. Apoi, când începeam să țin la oameni, deveneam rea. Trânteam uși, mințeam, luam bani mărunți de pe dulap. Voiam să aflu cât de repede renunță la mine.

Elena și Mihai au apărut când aveam unsprezece ani. Ea era contabilă la o firmă mică, el lucra ca electrician. Nu aveau casa din reviste. Stăteau într-un apartament cu două camere din Ploiești, iar în bucătărie se auzea frigiderul bâzâind toată noaptea.

La prima întâlnire, Elena mi-a adus o carte. Mihai, o pungă cu covrigi de Buzău.

— Nu știm ce îți place, a recunoscut el.

— Nu-mi plac copiii, am răspuns.

Mihai a râs scurt.

— Nici mie, uneori.

A fost primul adult care nu s-a prefăcut că sunt o minune.

După ce m-am mutat la ei, am ținut sacoșa cu haine sub pat aproape un an. Elena o scotea când dădea cu aspiratorul și o punea la loc fără să spună nimic.

Într-o seară, am spart intenționat cana ei preferată. Voiam să văd ce face. A rămas privind cioburile, cu mâinile ude de la vase.

— De ce? m-a întrebat.

— Ca să mă trimiteți înapoi mai repede.

Mihai s-a ridicat de la masă, dar Elena i-a făcut semn să stea.

— O cană costă douăzeci de lei. Tu nu ai preț și nu te trimitem nicăieri.

Atunci n-am plâns. Am plâns noaptea, cu fața în pernă, ca să nu mă audă.

Adopția s-a încheiat după aproape doi ani de acte, evaluări și vizite. În ziua în care am primit certificatul nou, Mihai a cumpărat trei prăjituri de la cofetăria din colț, deși aveam restanță la întreținere. Elena a pus hârtia într-un dosar albastru și m-a întrebat dacă vreau să le spun mamă și tată.

— Nu încă, am șoptit.

— Când poți tu, a zis ea.

Tocmai începusem să pot când Daniela m-a găsit la școală.

Nu știu de unde aflase. Mi-a spus că mă căutase ani întregi, că fusese săracă, bătută de omul cu care trăia și speriată. Că asistența socială o convinsese să mă lase temporar, iar apoi lucrurile scăpaseră de sub control.

— N-am vrut să te abandonez, Ioana. Nici o zi nu te-am uitat.

Mi-a întins o fotografie mototolită. Era foarte tânără și mă ținea în brațe. Eu aveam o căciuliță galbenă.

Am luat fotografia.

Asta a fost trădarea mea. Cel puțin așa am simțit.

Când Elena a ajuns la poartă și ne-a văzut împreună, a albit. M-a tras lângă ea, apoi s-a întors spre Daniela.

— Nu aveați voie să veniți direct la copil.

— Este copilul meu.

— Este fiica noastră.

Cuvintele lor au trecut peste mine ca și cum nu eram acolo. Două femei se luptau pentru mine, iar eu mă simțeam din nou o sacoșă mutată dintr-o mână în alta.

Acasă, Mihai a sunat la direcție și a vrut să depună plângere. Elena mergea prin bucătărie, strângând lucruri care erau deja strânse.

— Nu o mai vede, mi-a spus. Ne poate distruge liniștea.

— Poate vreau s-o văd.

S-a oprit.

— După tot ce ți-a făcut?

— Dar eu nu știu ce mi-a făcut. Știu doar ce scrie într-un dosar.

Elena a început să plângă. Nu tare. Asta a fost mai rău.

— Noi n-am fost destul?

M-am înfuriat atât de tare, încât am lovit cu palma în masă.

— Nu e despre cât ați fost voi! Vreau să știu de ce n-am fost eu destul pentru ea!

Mihai a ieșit pe balcon. Elena s-a așezat și și-a acoperit gura cu mâna. În seara aceea n-am mâncat nimeni.

Trei zile am dormit îmbrăcată. Sacoșa mea era iar lângă pat. O parte din mine se aștepta să fiu dată afară pentru că o dorisem pe cealaltă mamă.

În a patra dimineață, Mihai a intrat în cameră și a văzut bagajul.

— Iar faci asta?

Am ridicat din umeri.

El s-a așezat pe podea, lângă sacoșă.

— Ascultă-mă. Poți să fii furioasă. Poți s-o cauți. Poți chiar să ne urăști o vreme. Tot aici te întorci.

— Și dacă o aleg pe ea?

A înghițit greu.

— Nu ești un premiu, Ioana. Nu trebuie să alegi cine câștigă.

Elena a acceptat până la urmă o întâlnire organizată prin psiholog. Ne-am văzut într-un birou cu pereți verzi, la o masă prea mică. Daniela mi-a adus o brățară ieftină și mi-a spus că am doi frați mai mici.

Asta m-a durut cel mai tare.

— Pe ei i-ai păstrat.

A coborât ochii.

— Atunci am avut ajutor.

— Iar eu am avut ghinion?

— Tu ai venit când eu nu eram om întreg.

Nu era răspunsul pe care îl visam. Adevărul, am aflat atunci, nu repară mereu nimic.

Am continuat s-o văd o dată pe lună. Uneori venea. Alteori anula în ultima clipă. Prima dată când nu a apărut, am stat patruzeci de minute cu sucul neatins în față. Vechea rană s-a deschis imediat.

În mașină, Elena nu mi-a spus „ți-am zis eu”. Mi-a pus doar mâna pe genunchi.

— Hai acasă.

Atunci i-am spus pentru prima dată „mamă”. Abia s-a auzit, dar ea a tras pe dreapta și a plâns cu fruntea lipită de volan.

Daniela există și acum în viața mea, dar cu limite. Nu îi mai cred toate promisiunile. O ascult, îi pun întrebări și plec atunci când încearcă să mă facă vinovată. Elena încă se teme că mă va pierde. Eu încă mă tem că voi fi părăsită. Mihai încă verifică dacă sacoșa a dispărut de sub pat.

A dispărut.

Poate un copil să iubească două mame fără să trădeze pe nimeni? Și voi ce ați fi făcut în locul Elenei: m-ați fi protejat de Daniela sau m-ați fi lăsat să-mi caut singură adevărul?