Fetița mea își pusese pijamaua în ghiozdan, de teamă că vom dormi pe stradă. Atunci am făcut public ce ascunsesem de toată lumea

— Tati, pijamaua o pun în ghiozdan sau dormim îmbrăcați dacă plecăm de aici?

Ilinca stătea în ușa bucătăriei cu bluza ei galbenă strânsă la piept. Pe masă aveam factura la curent și un mesaj de la proprietar: „Mihai, mai sunt zece zile. Trebuie să știu când îmi dai cheile.”

Am întors telefonul cu fața în jos.

— Nu dormim afară, puiule.

— Atunci de ce ai zis la telefon că nu mai avem unde?

Avea opt ani. Tudor, fratele ei, avea patru și căuta sub masă o roată de mașinuță. M-am așezat lângă el, prefăcându-mă că îl ajut, ca să nu mă vadă fata cum plâng.

Cu trei luni înainte lucram la un depozit de materiale de construcții din Ploiești. Descărcam marfă, pregăteam comenzi, făceam de toate. Când s-a închis punctul de lucru, am primit ultimul salariu și actele de încetare. Am plecat cu bocancii într-o sacoșă și cu convingerea că într-o săptămână găsesc altceva.

Alina plecase cu cinci săptămâni înainte să-mi pierd serviciul.

Ne certam de luni întregi. Pentru bani, pentru turele mele, pentru faptul că ea spunea că nu mai există decât ca mamă. Nici eu nu eram ușor de dus. Veneam acasă rupt și răspundeam urât la lucruri care nu meritau.

În dimineața plecării și-a tras geanta până la ușă.

— Mă duc la sora mea. Am nevoie de câteva zile.

— Și copiii?

— Rămân cu tine. Doar câteva zile, Mihai.

Zilele s-au făcut săptămâni. Apoi mi-a spus că găsise de lucru în alt oraș, dar încă nu avea unde să-i ia. Îi suna rar. Când întrebam de bani, conversația se termina repede.

Nu le-am spus copiilor că mama îi părăsise. Nu știam nici eu cum să numesc ce făcuse.

La început am trăit din ultimul salariu și din economiile pentru o mașină de spălat. După aceea, din alocații și lucrări prin vecini. Montam o etajeră, căram mobilă, zugrăveam câte o bucătărie.

Problema era programul. Ilinca ieșea de la școală la douăsprezece, Tudor de la grădiniță după-amiaza. Mama mea murise, tata era într-un sat din Buzău și abia se deplasa.

La un interviu mi s-a spus direct:

— Avem nevoie de om disponibil, nu să plece când sună educatoarea.

Am dat din cap. Ce să mai explic?

Rămăsesem cu două luni de chirie neachitate, trei mii de lei. Mai aveam întreținerea și curentul. Proprietarul nu țipase niciodată la mine. Tocmai asta mă apăsa. Îmi arătase și el rata de la bancă.

Contractul ajungea la termen. Stabiliserăm să predau apartamentul, iar datoria să o achit în rate. Numai că eu acceptasem fără să am alt loc unde să ne ducem.

În seara cu pijamaua, am sunat-o pe Alina.

— Nu-ți cer să te întorci la mine. Te rog să mă ajuți cu ei. Măcar până mă angajez.

Am auzit un televizor în spatele ei.

— Și eu stau la cineva, Mihai. N-am cum acum.

— Ilinca își face bagajul pentru stradă.

A tăcut. Apoi a spus că îi pare rău.

M-am enervat atât de tare, că am închis înainte să spun ceva ce ar fi auzit copiii din camera cealaltă.

A doua zi, doamna Rodica de la etajul doi m-a prins pe scară cu două plase de sticle goale. Le duceam la aparat.

— Tu ai mâncat ceva azi?

— Am mâncat.

S-a uitat la mine fără să mă creadă.

Seara a venit cu o cratiță de ciorbă. N-a spus că era pentru noi. A zis că făcuse prea multă. Când Tudor a cerut a doua porție, am ieșit pe balcon.

Acolo m-a găsit.

— Cere ajutor, măi băiete.

— De la cine?

— De la oameni. Nu trebuie să te cunoască toți ca să le pese.

Mi-am făcut postarea după ce au adormit copiii. Am scris, am șters, am scris iar. Mi-era rușine de foștii colegi, de părinții de la școală. De toți, na.

Am pus-o în două grupuri locale de pe Facebook. Am spus că sunt singur cu doi copii, că am rămas fără serviciu și că avem nevoie de o chirie mai ieftină. Căutam și muncă, orice puteam face legal, cu un program care să-mi permită să-i iau acasă.

N-am pus fotografiile copiilor. Am oferit administratorilor dovezile datoriilor și actele mele, în privat.

Primul comentariu pe care l-am citit a fost: „Dar până acum ce-ai păzit?”

Am simțit că-mi arde fața. Eram gata să șterg tot.

Apoi a venit un mesaj de la o femeie, Elena: „Am un apartament mic, nemobilat complet. Putem discuta.”

Un bărbat m-a întrebat dacă știu să folosesc bormașina. O mamă de la școala Ilincăi s-a oferit s-o ia împreună cu fata ei la prânz, două săptămâni.

Până a doua seară se strânseseră patru mii trei sute de lei. Sume mici, cele mai multe. Douăzeci, cincizeci, o sută. Le-am notat într-un caiet, cu mâna tremurând.

Apartamentul Elenei avea două camere, o canapea uzată și o masă șchioapă. Chiria era o mie o sută de lei. A acceptat garanția în două tranșe și mi-a făcut contract.

Am plătit prima chirie, jumătate din garanție, curentul restant și o parte din datoria veche. Restul l-am păstrat pentru cheltuielile copiilor. Am publicat cheltuielile, fără date personale. Voiam să știe oamenii unde merseseră banii lor.

Vecinii ne-au mutat sâmbătă. Doamna Rodica a ținut cratița cu ambele mâini în lift, de parcă aceea era piesa cea mai importantă.

Am găsit și serviciu la un mic atelier de mobilă, cu program de dimineață. Patronul, domnul Sorin, îmi citise postarea.

— Îți dau o probă plătită. După aia vedem ce știi.

Nu mi-a promis minuni. Mi-a dat o șansă și, după probă, un contract.

În prima noapte în noua casă, Ilinca și-a scos pijamaua din ghiozdan și a pus-o sub pernă.

— Aici cât stăm?

— Avem contract pe un an.

— E mult un an?

— Destul cât să ne tragem sufletul.

Încă plătesc datoria veche. Cu Alina discutăm despre contribuția pentru copii și despre un program clar de vizite. Nu toate s-au reparat fiindcă ne-am mutat.

Dar seara aud din nou copii certându-se pe o jucărie, nu întrebând în șoaptă unde vor dormi.

Mă mai gândesc la noaptea când aproape am șters postarea. Câți părinți or fi acum cu degetul pe același buton, de frică să nu fie judecați?