„Dar tu ce faci toată ziua?” După 17 ani de căsnicie, mi-am pus geanta lângă ușă și i-am lăsat pe soțul și fiul meu să se uite la ea

— Dar tu ce faci toată ziua, mamă, dacă nici tricoul nu mi l-ai spălat?

Radu stătea în ușa bucătăriei cu tricoul de sport între două degete. În spatele lui, Dan deschisese frigiderul și oftase pentru a treia oară. Eu țineam o pungă ruptă, din care se rostogoliseră doi cartofi sub masă.

— Nici mâncare n-ai făcut? a întrebat soțul meu.

Am lăsat punga jos.

— Nu. Și nici nu fac.

Dan a închis frigiderul încet, ca și cum eu aș fi fost cea care tocmai stricase ceva în casă.

Aveam patruzeci și trei de ani, lucram la contabilitatea unei firme de distribuție și, în seara aceea, veneam după nouă ore de verificat facturi. La prânz fugisem să ridic o rețetă pentru mama. După serviciu trecusem pe la farmacie și la magazin.

Mă durea capul de la ora două. Mâncasem un covrig deasupra tastaturii.

Pe drumul spre casă, Dan îmi trimisese un mesaj: „Ia și pâine.” Radu: „Mâine îmi trebuie tricoul alb.” Niciunul nu întrebase când ajung.

— Ce-ai pățit iar? a zis Dan.

Acel „iar” m-a făcut să mă așez. Fiindcă eu aproape niciodată nu pățeam nimic. Aveam dureri de spate, îmi venea să plâng în autobuz, uitam de ce intrasem într-o cameră, dar acasă eram bine. Așa spuneam mereu.

— Am pățit că nu mai pot.

Radu și-a dat ochii peste cap.

— Bine, dar puteai să-mi spui că nu-l speli.

M-am uitat la el. Avea cincisprezece ani. Știa să instaleze tot felul de lucruri pe calculator, dar mașina de spălat rămăsese, cumva, un mister rezervat mie.

— E în coș de trei zile, mamă.

— Știu. Eu l-am pus acolo. L-ai lăsat lângă canapea.

Dan s-a sprijinit de blat.

— Hai să nu facem scandal dintr-un tricou. Și eu muncesc.

— Și eu. Numai că tu, când intri pe ușă, ai terminat.

— Vrei să spui că eu nu fac nimic?

— Vreau să spun că ultima dată când ai cumpărat detergent m-ai sunat din magazin să mă întrebi de care.

A râs scurt, neîncrezător.

— Acum mă cerți că te întreb?

Nu mai aveam putere să-i explic diferența dintre a lua o cutie de pe raft și a ține minte tot ce lipsește dintr-o casă.

Am mers în dormitor și am scos geanta de voiaj.

Când m-am întors cu ea, Radu nu mai ținea tricoul în aer.

— Unde pleci?

— La sora mea. Pentru câteva zile, dacă aici rămâne totul la fel.

Dan s-a înroșit.

— Foarte matur. Îți lași familia pentru niște vase.

Atunci am plâns. Mă enerva că plângeam tocmai când voiam să fiu limpede.

— Nu pentru vase, Dan. Pentru că duminică am avut febră și m-ai întrebat dacă mai fac ciorbă înainte să mă culc.

S-a uitat spre aragaz.

— N-am știut că ți-era chiar așa rău.

— Ți-am spus.

Radu s-a așezat pe colțul scaunului. Din apartamentul vecin se auzea un televizor. La noi tăcea până și frigiderul.

Nu ajunseserăm acolo într-o singură zi. La început, când Radu era mic, Dan lucra în ture și eu eram în concediu de creștere a copilului. Era firesc să fac mai multe. Apoi m-am întors la serviciu. El și-a schimbat programul. Împărțirea treburilor a rămas însă exact aceeași.

Eu știam când era ședință la școală, când expira abonamentul, unde erau actele. Dacă îi ceream lui Dan să aspire, aspira. Dar trebuia să-i cer. Să-i amintesc. Uneori să-i mulțumesc de parcă îmi făcuse mie un serviciu.

Și eu contribuisem la asta. Spusesem prea des „lasă, fac eu”, fiindcă era mai repede decât să explic. Ajunsesem să mă supăr pe ei pentru lucruri pe care le înghițeam fără un cuvânt.

În seara aceea am luat o foaie din caietul de matematică al lui Radu.

— Nu vreau să mă ajutați. Vreau să vă faceți partea.

Dan a tras un scaun, încă încruntat.

Am stabilit că fiecare își strânge lucrurile. Radu duce gunoiul și spală vasele în serile de școală. Dan se ocupă de cumpărăturile mari, de facturi și de două cine pe săptămână. Curățenia de sâmbătă o împărțim. Fiecare își urmărește rufele.

— Și dacă am mult de învățat? a întrebat Radu.

— Vorbim și schimbăm între noi. Dar și oboseala mea intră în calcul.

Regula care i-a supărat cel mai tare a fost că nu urma să le amintesc eu mereu.

N-am plecat atunci. Geanta a rămas însă lângă ușă.

Prima săptămână a fost urâtă. Dan a cumpărat jumătate din ce trebuia, apoi mi-a reproșat că nu-i făcusem listă.

— Poți să deschizi dulapurile înainte să pleci, i-am spus.

Radu a rămas fără tricou curat. L-am auzit căutând prin coș, trântind capacul mașinii. M-am ridicat din pat din reflex. Apoi m-am așezat la loc.

A venit singur să întrebe ce program trebuie să aleagă. I-am arătat. Nu i-am spălat eu.

În a doua joi, când Dan făcea cartofi la cuptor, am auzit o ceartă.

— Tată, unde mi-e caietul?

— Nu știu, caută-l! Nu vezi că am treabă?

Am apărut în ușă. Dan s-a oprit cu tava în mâini. Pentru câteva secunde ne-am privit fără să spunem nimic.

Seara, mi-a pus lângă cană niște bani.

— Pentru ce? am întrebat.

— Mă gândeam să-ți iei ceva.

I-am împins ușor înapoi.

— Mai bine ocupă-te tu de programarea lui Radu la dentist. Cu totul. Sunat, mers, plătit.

A doua zi a sunat.

Nu ne-am schimbat peste noapte. Încă mă surprind strângând după ei. Dan încă spune uneori „trebuia să-mi zici”. Radu bombăne când duce gunoiul.

Dar duminica trecută am dormit până la nouă. Când m-am trezit, în bucătărie erau firimituri, trei farfurii și ouă făcute prea tare.

— Nu te apuca să strângi, a spus Radu. Azi sunt eu.

M-am așezat. Mi-am băut cafeaua caldă.

Geanta am pus-o în dulap abia seara.

Încă mă doare că a fost nevoie s-o vadă lângă ușă ca să mă audă. Oare de ce ne vine atât de greu să luăm în serios oboseala cuiva înainte să ajungă la capăt?