Mama a venit la ușă cu două valize și mi-a cerut să aleg. Pentru prima dată, nu am ales-o pe ea

— Dacă mă trimiți înapoi, să nu mai spui că ești fata mea.

Mama stătea în prag, cu două valize și sacoșa cu medicamente. În spatele meu, Radu ținea o farfurie udă, uitată în mână. Din camera fiicei noastre se auzea cum cheia se răsucește în broască.

Mara avea treisprezece ani și învățase deja că, atunci când venea bunica, era mai sigur să încuie ușa.

— Mamă, ai spus că vii până duminică.

— Și ce voiai? Să-ți cer aprobare ca să stau lângă copilul meu?

A împins valiza peste prag. Eu am rămas cu mâna pe clanță.

Cu trei săptămâni înainte, căzuse în baie. Nu își rupsese nimic, dar se alesese cu o entorsă și cu o frică pe care, la început, n-o recunoștea. Avea șaptezeci și unu de ani, tensiune mare și un apartament la două stații de autobuz de noi.

De atunci îi duceam mâncare, îi făceam cumpărăturile și îi pregăteam pastilele în cutiuța cu zile. O sunam dimineața, în pauza de masă și seara. Dacă nu răspundeam imediat, găseam șapte apeluri pierdute.

— Puteam să mor până te hotărai tu să răspunzi.

Lucram la contabilitatea unei firme de distribuție. Nu puteam ține telefonul în mână toată ziua. Dar de fiecare dată mă scuzam eu.

Așa făcusem mereu.

Tata murise când aveam nouăsprezece ani. Mama mă ținuse la facultate din salariul ei și din bani împrumutați. Nu uitasem. Nici ea nu mă lăsa.

La fiecare refuz al meu apărea aceeași propoziție:

— Eu mi-am rupt de la gură pentru tine.

Și eu lăsam capul jos, chiar și acum, la patruzeci și doi de ani.

Numai că, în ultimele luni, prețul nu-l mai plăteam doar eu.

În februarie, Radu lipsise de la serbarea Marei fiindcă i se stricase mașina de serviciu într-o comună. O sunase, își ceruse iertare și venise acasă cu prăjitura ei preferată. Mara fusese supărată, dar îl îmbrățișase.

A doua zi, mama îi spusese:

— Cine vrea cu adevărat să ajungă găsește o cale. Pentru tine n-a găsit.

Am aflat abia după o săptămână, când Mara izbucnise la masă:

— Nu te mai preface că te interesează!

Radu crezuse că eu vorbisem cu ea. Eu crezusem că el îi promisese ceva și uitase. Ne certaserăm în bucătărie, în șoaptă la început, apoi deloc în șoaptă.

Mama stătuse în sufragerie și ridicase televizorul mai tare.

Când am întrebat-o de ce îi spusese asta copilului, a strâns din buze.

— Acum eu sunt de vină că ea vede adevărul?

După aceea, vizitele deveniseră mai rare. Mama mă suna pe mine și plângea că Radu mă întorsese împotriva ei.

Iar acum venise cu valizele.

— Unde ai de gând să dormi? am întrebat.

— În camera Marei. Fata poate să doarmă în sufragerie. N-o să pățească nimic.

Radu a pus farfuria pe masă. Prea atent, fără niciun zgomot.

— Nu, a spus.

Mama s-a uitat la mine, nu la el.

— Auzi cum vorbește cu mine în casa fetei mele?

— E și casa lui, mamă.

Mi s-a uscat gura. Era o propoziție simplă, dar eu nu i-o mai spusesem niciodată atât de limpede.

— Bine. Atunci spune tu. Mă primești sau nu?

Dincolo de ușa Marei nu se mai auzea nimic. Știam că ascultă.

Mi-am amintit cum, cu două seri înainte, mă întrebase dacă bunica putea să o oblige să renunțe la desen fiindcă „nu se face pâine din mâzgălit”. Își ascunsese caietul sub pernă.

— Nu te poți muta definitiv aici.

Mama s-a așezat pe valiză.

— Am înțeles. Mă dați la azil.

— N-am spus asta.

— Dar asta gândești.

N-am reușit să mai vorbesc. Am intrat în baie și am plâns cu robinetul deschis, de parcă apa putea să ascundă tot. Eram furioasă și pe ea, și pe mine. Mai ales pe mine, fiindcă o parte din mine voia deja să cedeze, numai să înceteze.

Radu m-a așteptat pe hol.

— Nu vreau să-ți abandonezi mama, mi-a spus încet. Dar nici pe noi nu poți să ne lași mereu să ne descurcăm cu ce face ea.

N-a amenințat că pleacă. Poate tocmai de aceea m-a durut mai tare.

În seara aceea, mama a rămas pe canapeaua din sufragerie. I-am spus clar că era pentru două nopți, cât să găsim o soluție.

A doua zi am sunat medicul de familie, apoi serviciul social al primăriei. Am întrebat despre ajutor la domiciliu și despre centre. Am aflat că existau evaluări, liste de așteptare și servicii care nu acopereau tot ce sperasem eu.

La un centru privat, costul lunar era aproape cât salariul meu.

Am stat cu un caiet și am făcut socoteli. Aveam rata apartamentului, întreținerea restantă pe o lună și aparatul dentar al Marei, pentru care tot amânam avansul.

Nu puteam plăti orice. Mi-a fost rușine să recunosc și asta.

Până la urmă am găsit, printr-un furnizor local, o asistentă medicală, doamna Doina, care putea veni de trei ori pe săptămână. Am stabilit și ajutor pentru cumpărături și curățenie. Eu urma să merg sâmbăta, iar pensia mamei și contribuția noastră acopereau costurile.

Mama a refuzat prima întâlnire.

— N-am nevoie de străini să-mi umble prin casă.

— Atunci vorbim despre un centru unde poți primi îngrijire. Dar la noi nu te muți.

Mi-au tremurat genunchii când am spus-o. Nu arătam deloc ca o femeie hotărâtă. Îmi răsuceam verigheta și abia o priveam.

— Tu chiar mă lași singură?

— Nu. Îți caut ajutor. Dar nu pot să locuiesc cu tine.

Două zile nu mi-a răspuns la telefon. Mătușa Ileana m-a sunat să mă întrebe cum puteam fi atât de rece. I-am povestit puțin. Când a început cu „totuși, e mama ta”, am încheiat convorbirea.

Doamna Doina a fost primită abia joi. Mama a ținut poșeta lângă ea toată vizita.

Acum au trecut patru luni. Încă îmi reproșează. Uneori merg la ea și găsesc prăjituri pe masă. Alteori îmi spune că n-are fată.

Eu merg în continuare. Îi duc ce are nevoie, verific programările și plec înainte să înceapă să-l judece pe Radu în fața Marei.

Acasă, fata mea își lasă iar caietul de desen pe masă. Nu e totul reparat, dar nu mai tresar când sună telefonul.

Încă mă întreb dacă am fost o fiică rea. Dar ce fel de mamă aș fi fost dacă liniștea copilului meu rămânea mereu ultimul lucru de pe listă?