Am spus că nu-i mai primesc pe toți la masa de Crăciun, iar soțul meu m-a întrebat cine mi-a dat dreptul să-i aleg familia

— Dacă sora mea nu intră în casa asta, nici eu nu stau la masa ta, mi-a spus Mihai, cu tava de cozonac între noi.

Am lăsat cuțitul pe tocător. Din camera lui Tudor se auzea un desen animat, prea tare. Copilul dădea mereu sonorul mai tare când începeam să ne certăm.

— Nu e masa mea. Dar în fiecare an eu gătesc, eu spăl și tot eu înghit. Anul ăsta nu mai pot.

Mihai a împins tava spre perete.

— Sunt niște vorbe, Ana. Pentru niște vorbe rupi o familie?

Era 20 decembrie. Pe frigider aveam prinsă factura la gaze, iar în portofel mai țineam trei sute de lei până la salariu. Lucram la recepția unei clinici și îmi schimbasem turele ca să pot pregăti Crăciunul. Mihai era electrician. Câștiga uneori bine, dar în ultima lună doi clienți amânaseră plata.

Cu toate astea, familia hotărâse că venea tot la noi. Aveam apartamentul cel mai încăpător, adică trei camere și o masă extensibilă care bloca ușa balconului.

Paisprezece oameni. Numărasem într-o seară farfuriile și mă apucase plânsul. Mi-era rușine și de asta. Alte femei făceau pentru douăzeci și nu se văitau, îmi spunea mama.

Numai că eu nu plângeam de la farfurii.

Crăciunul trecut, Daniela, sora lui Mihai, deschisese frigiderul și întrebase, de față cu toți:

— Iar ai luat mezeluri la ofertă? Voi chiar nu vă permiteți ceva mai bun măcar de sărbători?

Apoi Sorin, soțul ei, băuse prea mult și începuse să-l întrebe pe Mihai când îi dă înapoi „banii ăia”. Erau două mii de lei împrumutați pentru reparația mașinii. Mai aveam de dat șase sute.

— Nu acum, îi spusese Mihai.

— Dar când? Că nevastă-ta văd că și-a luat telefon.

Telefonul era de la serviciu. N-am apucat să explic. Tata îi spusese lui Sorin să nu mai numere banii altora, Sorin râsese, iar mama mă trăsese de mânecă:

— Adu ceva dulce. Schimbă și tu vorba.

Tudor vărsase un pahar de suc când Sorin lovise masa cu palma. Daniela îl certase că era neatent. Eu îl găsisem apoi în baie, ștergându-și pantalonii cu hârtie igienică.

— Mami, dacă plătesc eu din pușculiță, nu se mai ceartă?

Avea opt ani.

Anul acesta, când m-a întrebat cine vine, am zis numele tuturor. La Daniela și Sorin s-a oprit din făcut tema.

— Pot să mănânc la mine în cameră?

Atunci m-am hotărât.

Am scris pe grupul familiei că îi așteptam pe părinți, dar pe Daniela și Sorin preferam să-i vedem după sărbători, într-un loc unde puteam sta puțin. N-am înșirat reproșuri. Am spus doar că aveam nevoie de un Crăciun liniștit.

Daniela m-a sunat imediat.

— Adică ne dai afară înainte să venim?

— Nu vă dau afară. Îți spun că după anul trecut…

— După anul trecut ce? Sorin a cerut banii lui. Asta vă doare?

Mi-a închis înainte să termin. După zece minute a sunat mama.

— Nu se face așa ceva, Ana. E sora bărbatului tău.

— Știu cine e, mamă.

— Atunci înghiți și tu. Câte n-am înghițit eu cu neamurile lui taică-tu?

M-am uitat la chiuveta plină. Tocmai curățasem o oală arsă și încă aveam buretele în mână.

— Și ți-a fost bine?

Mama a tăcut, apoi mi-a spus că devenisem egoistă. Tata a luat telefonul și m-a întrebat dacă voiam să rămânem singuri pe lume pentru niște mici neînțelegeri.

Nu știu de ce, dar asta m-a durut mai tare decât ce spusese Daniela.

În seara aceea a venit și ultimatumul lui Mihai, lângă tava de cozonac.

— Tu n-ai fost acolo când Tudor m-a întrebat de pușculiță, i-am spus.

S-a uitat spre hol.

— De ce nu mi-ai zis atunci?

— Ți-am zis că a plâns în baie. Mi-ai spus că era obosit.

Mihai s-a așezat. Pentru prima dată în zilele acelea nu părea furios, ci încurcat. Și-a frecat palmele de pantaloni.

— Nu vreau să mă cert cu soră-mea. Mama iar o să spună că de când m-am însurat…

— Știu ce spune. Dar eu cu cine să nu mă cert, Mihai? Cine se supără pentru mine?

N-a răspuns. Nici eu n-am mai avut putere să continui.

A doua zi i-a trimis lui Sorin cei șase sute de lei. Când am văzut transferul, m-am speriat.

— Din ce bani?

— Mi-a plătit unul dintre clienți. Restul cumpărăturilor le fac eu. Și gătim împreună.

Nu era tot ce aveam nevoie să aud, dar era ceva concret. M-am sprijinit de blatul din bucătărie și am început să plâng, așa, urât, fără să mă pot opri.

Pe 23 decembrie, soacra mea, Elena, ne-a chemat la ea. Venise și mama, cu tata. Pe masă erau cafele reci. M-am simțit ca și cum trebuia să dau explicații în fața tuturor.

— Nu vreau să-mi știu copiii despărțiți de Crăciun, a spus Elena.

— Nici eu nu vreau să-mi ascund copilul în cameră, i-am răspuns.

Mihai a vorbit înainte să intervină mama.

— Venim cu toții, dar nu stăm toată ziua. Fiecare aduce ceva. Fără discuții despre bani și fără jigniri. Dacă începe iar, încheiem masa.

M-am întors spre el. Vorbea despre casa noastră, în sfârșit, ca și cum locuia și el în ea.

Am acceptat. Nu din toată inima. Mi-era teamă că, la prima replică, tot eu aveam să fiu cea rugată să tacă.

De Crăciun, Daniela a venit cu o salată și m-a sărutat pe obraz fără să mă privească. Sorin a lăsat o sticlă pe dulap. Nu și-a cerut nimeni scuze.

Am mâncat împreună. Tata a povestit despre autobuzul rămas în drum, Elena l-a întrebat pe Tudor de școală. Pentru o vreme m-am mai destins.

Apoi Daniela a privit platoul.

— Vai, dar anul ăsta avem porții măsurate?

Am rămas cu lingura în aer.

— Daniela, ajunge, a spus Mihai.

— Glumeam și eu.

— Atunci găsește altă glumă.

S-a lăsat o liniște grea. Mama a început să strângă farfurii, deși nu terminaserăm. Tudor m-a atins cu genunchiul pe sub masă. Nu știam dacă îi era frică sau voia să-mi spună că auzise.

Au plecat înainte de seară. Ne-am urat sănătate și ne-am îmbrățișat stângaci. Familia se reunise, cum își doriseră toți, dar eu am răsuflat abia când am încuiat ușa.

Încă mă întreb dacă am cedat prea mult primindu-i sau dacă acela a fost primul Crăciun în care am reușit să spun ceva. Cât trebuie să înghit eu, ca să poată spune ceilalți că suntem o familie unită?