M-am mutat la fiul meu crezând că încă sunt stăpânul casei. Am înțeles ce îi făcusem abia când mi-a pregătit valiza pentru cămin

— Nu mai țipa la copiii mei! Aici nu e casa în care am crescut eu!

Radu a izbit cu palma masa. Lingurița mi-a sărit din farfurie, iar nepoata mea a început să plângă fără zgomot, cu caietul strâns la piept. Eu am rămas cu gura deschisă. Fiul meu avea patruzeci și trei de ani și, pentru prima dată, nu și-a coborât ochii în fața mea.

Totul pornise de la o veioză.

Ana învăța pentru o teză. Eu voiam să stingă lumina. Era trecut de zece și mă durea șoldul. Când mi-a spus că mai are două pagini, i-am închis caietul.

— Cât stai sub acoperișul ăsta, asculți de cei mari.

Atunci intrase Radu.

Aveam șaptezeci și patru de ani. După ce căzusem pe treptele casei de la țară, mă operaseră la spitalul județean. Soția mea, Maria, murise de trei ani. Radu mă adusese la el până puteam merge singur.

„Doar câteva săptămâni, tată.”

Se făcuseră patru luni.

Apartamentul avea două camere. Radu și Elena dormeau în dormitor. Ana și Matei împărțeau canapeaua din sufragerie, iar mie îmi puseseră un pat pliant lângă balcon. Când deschideam cadrul metalic, trebuia mutată măsuța sub televizor.

În prima săptămână îmi fusese rușine să cer apă. După o lună, număram cât stătea Matei la duș.

— Voi nu vedeți cât vine întreținerea?

Elena își strângea buzele și întindea rufele pe uscător, printre picioarele noastre.

Eu pusesem pensia pe masă și credeam că asta îmi dădea dreptul să hotărăsc. Nu vedeam că ea îmi spăla cămășile, mă ajuta cu ciorapii și pleca apoi la schimbul de după-amiază, cu mâncarea pentru a doua zi încă nefăcută.

Cu Matei mă certam pentru telefon. Cu Ana, pentru haine. Lui Radu îi spuneam că nu știe să-și țină familia din scurt.

În seara cu veioza, mi-a răspuns:

— Știu foarte bine cum se face. De la tine am învățat. Tocmai de-aia nu vreau.

După ceartă, Elena a strâns farfuriile. Îi tremurau mâinile.

— Mâine sun la căminul despre care am vorbit, a spus.

— Deci v-ați înțeles pe la spatele meu.

— Am căutat un loc unde să aveți ajutor. Noi nu mai dormim. Copiii nu mai au unde să stea. Eu nu mai pot.

A lăsat o farfurie în chiuvetă și s-a închis în baie.

În noaptea aceea am auzit-o plângând. M-am prefăcut că dorm când Radu a trecut pe lângă patul meu.

Dimineață, mi-am scos valiza de sub pat. Am împăturit două cămăși, apoi am rămas cu una în poală. Maria îmi cususe nasturele de sus cu ață maro, deși cămașa era albastră.

Mi s-a făcut dor de ea atât de rău, că n-am mai putut să mă țin drept.

Radu m-a găsit așa.

— Nu te-am adus aici ca să mă răzbun, tată.

— Dar ai pe ce.

S-a așezat pe marginea canapelei.

I-am pomenit liceul de muzică. Avea paisprezece ani când venise cu profesorul să mă convingă să-l las la oraș. Eu i-am rupt cererea și l-am trimis la școala profesională.

— N-aveam bani, am spus.

— N-ai vrut nici să auzi. Puteam sta la internat. Profesorul găsise o bursă.

Mă uitam la nasture.

— Mi-a fost frică să nu ajungi muritor de foame.

— Și mie mi-a fost frică de tine. Ani întregi.

Am vrut să-i spun că și tata fusese aspru. Mi-am mușcat buza. Ce folos avea să-i mai aduc încă un om în apărare?

— Te-am lovit și te-am umilit. Îmi pare rău.

Radu n-a venit să mă îmbrățișeze. A stat acolo, cu coatele pe genunchi. Pe urmă mi-a spus că uneori încă se încordează când îmi aude pașii.

În zilele următoare am vorbit puțin câte puțin. Anei i-am cerut voie înainte să-i ating caietele. Lui Matei i-am cerut să-mi arate jocul lui. N-am priceput mare lucru, dar am stat lângă el fără să-l cert.

Am mers să văd căminul cu Radu. Era curat, aproape de un parc, cu recuperare de două ori pe săptămână. Am cerut să încerc o lună.

În dimineața plecării, Elena mi-a pus medicamentele într-o cutie cu zilele săptămânii. Ana mi-a strecurat un desen în valiză. Radu a ridicat geanta, iar eu i-am spus că duminică mi-ar plăcea să vină, dacă poate.

Încă mă sperie camera în care voi dormi singur. Dar vreau ca fiul meu să mă viziteze fiindcă îi e dor de mine, nu fiindcă se teme că mă supăr.