Soacra mea a spus că nu e obligată să stea cu nepoții. Eu m-am certat cu soțul, iar ajutorul a venit de la o ușă pe lângă care treceam zilnic

— Nu sunt obligată să vă cresc copiii! Și eu am dreptul să mă odihnesc!

Soacra mea a împins cheia de rezervă spre mine, peste mușamaua din bucătărie. Din hol, Ilinca ținea sandalele fratelui ei la piept. Veniserăm să stabilim orele pentru luni. Eu aveam într-o sacoșă pijamalele copiilor și două caserole cu mâncare.

— Nu să-i creșteți, am spus. Trei săptămâni, până intru eu în concediu. Dimineața, cât suntem la serviciu.

— Pentru voi sunt trei săptămâni. Pentru mine sunt douăzeci și una de zile în care nu pot face nimic altceva.

M-am întors spre Radu. Se uita la cheia dintre noi.

— Spune ceva.

— Hai să nu ne certăm de față cu ei.

Asta m-a înfuriat și mai tare. Nu fiindcă n-avea dreptate, ci fiindcă, de două luni, la fiecare întrebare despre vacanță, îmi răspundea la fel: „Rezolv eu cu mama.”

Aveam doi copii, de patru și șapte ani, o rată și două salarii care se terminau înaintea lunii. Eu lucram la recepția unei clinici, el într-un depozit de materiale electrice. Nu puteam deschide calculatorul de acasă și gata, problema rezolvată.

Grădinița lui Matei se închidea în iulie pentru lucrări. La programul de vară din altă grădiniță nu mai prinseserăm loc. Pentru Ilinca găsisem o tabără de zi, dar numai pentru ea costa aproape cât rata noastră.

Mama mea era la țară, în recuperare după o operație la șold. Nu putea urca singură nici treptele din curte.

Pe drumul spre casă, copiii au tăcut. Abia la semafor, Ilinca a întrebat:

— Bunica e supărată fiindcă Matei a vărsat compotul data trecută?

— Nu, iubita mea. Nu e din cauza voastră.

Am spus-o imediat. Aș fi vrut să fiu la fel de sigură și pe restul lucrurilor din viața noastră.

Seara, după ce au adormit, am pus sacoșa cu pijamale pe masă.

— Când ai vorbit cu ea?

Radu a desfăcut o sticlă cu apă. A băut, deși îl întrebasem ceva.

— Radu. Când?

— Nu am vorbit concret.

M-am așezat. Deodată nu-mi mai simțeam picioarele.

— Eu mi-am cerut concediul în august fiindcă ai zis că în iulie stă mama ta.

— Anul trecut a stat. Am crezut că…

— Ai crezut? Mie mi-ai spus că ai rezolvat.

Atunci am început să țip. I-am spus că nu era în stare să obțină nici măcar ajutorul propriei mame. El mi-a răspuns că nu o putea obliga. Avea dreptate, dar eu auzeam numai că luni dimineață trebuia să fiu la serviciu și nu aveam cu cine lăsa copiii.

— Și eu ce fac? Îi pun lângă imprimanta de la recepție?

A dormit pe canapea. Eu n-am dormit aproape deloc.

A doua zi am sunat-o pe soacră-mea. Eram pregătită cu o ofertă: le duceam mâncare, îi luam mai devreme, îi lăsam numai patru zile pe săptămână.

— Elena, nu vreau, mi-a spus. Nu știu cum să spun ca să nu mai negociezi.

Mi-au ars obrajii, deși eram singură în bucătărie.

— Dar când ați avut nevoie să vă duc la controale, eu mi-am schimbat turele.

A tăcut puțin.

— Știu. Și îți mulțumesc. Dar nu vreau să ajungem să numărăm.

Am închis politicoasă. După aceea am plâns de nervi. Eu deja număram. Drumuri, cumpărături, sâmbete în care îi spălasem geamurile. Nu-mi plăcea deloc omul care devenisem, dar uite că asta făceam.

Luni mi-am luat o zi fără plată. Marți a rămas Radu acasă. Miercuri mi-am rugat șefa să mă treacă în tura de după-amiază, iar el a cerut să intre mai devreme.

Ne întâlneam în fața blocului ca să schimbăm copiii de la unul la altul. Cu sacoșe, sticle cu apă și explicații spuse pe fugă.

În a patra zi, Matei și-a uitat ursulețul în mașina lui Radu și a plâns patruzeci de minute. Eu mă uitam la ceas. Într-un moment urât, i-am spus:

— Nu mai pot și cu tine acum!

S-a oprit din plâns. Asta m-a durut mai rău.

Am ieșit pe palier să-mi șterg ochii. Atunci a apărut vecina de vizavi, doamna Doina, cu plasa de pâine.

— Ce-ai pățit, mamă?

De obicei răspundeam „nimic”. În ziua aceea i-am spus tot, rezemată de perete, în papuci.

Nu s-a oferit să-mi salveze viața. Mi-a spus că miercurea și vinerea stă oricum cu nepoata ei și că ai mei puteau veni două ore, cât ajungea Radu. O cunoșteau din parc. Ilinca îi udase florile când fusese plecată la sora ei.

— Încercăm întâi o după-amiază, să vedem cum se înțeleg, a zis.

Mi-a fost rușine cât de tare m-am bucurat.

În seara aceea am scris pe grupul grădiniței. Am șters mesajul de trei ori înainte să-l trimit. Nu ceream să-mi țină cineva copiii toată vara. Întrebam dacă mai erau părinți în situația noastră și dacă puteam împărți câteva dimineți.

Mi-au răspuns patru mame și un tată.

Cu două familii ne știam de la aniversări și din parc. Ne-am întâlnit, am pus programele pe masă și am stabilit zilele, mesele, numerele de telefon. Eu aveam joia liberă după schimbarea turelor. Radu a obținut două zile de concediu și a preluat sâmbăta copiii uneia dintre familii.

N-a fost simplu. Într-o dimineață s-a îmbolnăvit un copil și am refăcut tot programul. Altădată am întârziat și am găsit-o pe Doina încălțată, așteptând să plece la dentist. Mi-am cerut scuze și n-am mai întârziat.

Într-o seară, Radu spăla caserolele, iar eu completam calendarul de pe frigider.

— Te-am lăsat să te bazezi pe ceva ce nici măcar nu întrebasem, a spus. Mi-a fost mai ușor să zic „rezolv” decât să mă ocup.

— Iar eu ți-am cerut s-o forțezi pe mama ta.

Nu ne-am împăcat frumos, dintr-o propoziție. Eram încă obosiți și supărați. Dar de atunci n-am mai fost numai eu cu lista și el cu promisiunile.

Soacră-mea a venit într-o duminică, cu caise. Copiii s-au bucurat. Eu i-am făcut cafea. Nu m-am prefăcut că nu mă duruse refuzul, dar nici nu le-am pus lor supărarea mea în brațe.

Vara a trecut cu un calendar plin de săgeți și favoruri întoarse. Pe frigider, lângă numerele noastre, au rămas telefoanele vecinilor.

Încă mă întreb dacă m-a durut mai tare refuzul sau faptul că mă bazasem pe un ajutor nepromis. Știu doar că, atunci când am avut nevoie, câteva uși din bloc chiar s-au deschis.