Mama i-a spus soției mele însărcinate că nu are ce căuta în familia noastră. În seara aceea, am plecat și n-am mai răspuns la telefon

— Dacă nu rămânea gravidă, crezi că o mai luai? a întrebat mama, împingând farfuria cu tort spre Ioana. Hai, spune drept, că suntem între noi.

Soția mea a rămas cu furculița în aer. Era însărcinată în șapte luni și, până atunci, toată seara își ținuse poșeta pe genunchi, de parcă era gata să plece.

Sora mea, Cristina, a râs scurt.

— Mamă, lasă-l. Acum ce să mai recunoască?

M-am ridicat atât de repede, încât scaunul a lovit caloriferul. La masă s-a făcut liniște. Numai televizorul din sufragerie continua să meargă.

Cu trei ani înainte, când o adusesem prima dată pe Ioana acasă, mama o întrebase unde lucrează părinții ei înainte să o întrebe dacă vrea apă.

— Mama e îngrijitoare la școală. Tata a fost sudor. A murit acum patru ani.

Mama spusese un „aha” lung. Pe atunci, eu nu i-am dat importanță. Acum îmi amintesc și cum își împăturise șervețelul, fără să o privească.

Eu lucram la un service auto din Pitești. Ioana era vânzătoare într-o farmacie și făcea cursuri de asistentă. Nu aveam cine știe ce, dar ne plăteam chiria și puneam bani deoparte pentru nuntă.

Mama avea însă alte planuri pentru mine. Îi plăcea să spună că se sacrificase ca să mă țină la liceu și că meritam „o fată de nivelul meu”. Nivelul meu era un salariu care se termina uneori înainte de leafă.

Cristina o aproba mereu. Ea lucra la un birou de contabilitate și vorbea despre Ioana de parcă venise la noi să ceară ceva.

— Nu te supăra, dar la noi nu se vorbește așa tare, îi spusese la o masă.

Altădată îi cercetase pantofii lăsați pe hol.

— Ăștia nu te rod? Se vede că sunt ieftini.

Eu interveneam, dar prea puțin.

— Gata, Cristina. Las-o în pace.

După aceea îi spuneam Ioanei că sora mea are gura proastă și că mama e mai dificilă. Parcă asta ar fi făcut vorbele lor mai ușor de dus.

Când am aflat de sarcină, am crezut că lucrurile se vor schimba. Mama voia de ani întregi un nepot.

A venit la noi cu o pungă de portocale și a întrebat, înainte să-și scoată haina:

— Și acum din ce o să trăiți? Tot băiatul meu trebuie să tragă?

Ioana tocmai ieșise din baie. Avusese grețuri toată dimineața.

— Lucrez și eu, doamna Doina.

— Cât mai poți. După aia știm noi.

În seara aceea ne-am certat prima dată din cauza lor.

— Nu vreau să alegi între mine și mama ta, mi-a spus Ioana. Vreau doar să nu mai stau singură în fața ei.

I-am promis că o să discut serios cu mama. Am discutat. Mama a plâns, mi-a spus că m-am schimbat și m-a întrebat dacă nu mai are voie să deschidă gura în propria casă.

Am plecat de acolo simțindu-mă vinovat. Acasă i-am spus Ioanei că „o să fie mai atentă”. N-a fost.

Petrecerea era pentru cei șaizeci de ani ai mamei. Ioana nu voia să meargă. În dimineața aceea călcase două cămăși de-ale mele, apoi se așezase pe marginea patului, cu mâna pe burtă.

— Dacă începe iar, plecăm?

— Plecăm. Îți promit.

Am cumpărat flori și am pus trei sute de lei într-un plic. Erau bani din ce strângeam pentru pătuț. Ioana insistase să nu mergem cu mâna goală.

La masă, mama a întrebat-o de ce nu și-a pus o rochie mai frumoasă. Cristina i-a spus că sarcina nu e o scuză „să te lași”. Ioana și-a netezit bluza și n-a răspuns.

Apoi unchiul Mircea a întrebat dacă ne-am hotărât la un nume.

— Tudor, am spus eu. După tatăl Ioanei.

Mama a lăsat cuțitul lângă tort.

— Adică pe tatăl tău îl uităm, dar pe al ei îl cinstim.

— Tata trăiește, mamă. Și ne-a spus că îi place numele.

— Sigur. La voi ea hotărăște tot.

Ioana a încercat să explice că ne gândiserăm împreună. Cristina a întrerupt-o:

— Ai intrat repede în rol. Casă, copil, numele familiei tale. Te-ai aranjat.

— Suntem în chirie, Cristina, am spus.

— Știi foarte bine ce vreau să zic.

Ioana și-a tras mânecile peste palme. Așa făcea când încerca să nu plângă.

Atunci mama a împins tortul spre ea și a întrebat dacă aș mai fi luat-o fără sarcină.

M-am ridicat. Ioana m-a prins de încheietură.

— Nu face scandal, a șoptit.

M-a durut că tot ea încerca să-i protejeze.

— Ne-am căsătorit cu un an înainte să rămână însărcinată, mamă. Ai fost la cununie. Ce încerci să spui?

Mama a dat din mână.

— Nu te agăța de cuvinte. Știi că fata asta nu se potrivește cu noi.

— Ce nu se potrivește? Că muncește? Că mama ei spală holurile unei școli?

Cristina s-a ridicat și ea.

— Nu vorbi așa cu mama pentru una care…

— E soția mea. O cheamă Ioana.

Mi-am luat geaca și am ajutat-o să se ridice. Îi tremurau degetele atât de tare, încât nu reușea să închidă fermoarul poșetei.

Mama a venit după noi până la ușă.

— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci când ai nevoie de mine.

Am ținut mâna pe clanță câteva secunde.

— Nu vă mai sunăm și nu mai venim. Nici tu, nici Cristina să nu veniți la noi. Avem nevoie de liniște.

Pe scări, Ioana a început să plângă. Nu puteam s-o opresc și nici nu mai încercam. Am stat lângă ea pe palier până a putut coborî.

În mașină mi-a spus:

— Mi-era frică să nu te superi pe mine.

— Pe tine? Pentru ce?

A ridicat din umeri. N-a mai trebuit să-mi explice.

În noaptea aceea au venit zeci de apeluri. Cristina mi-a scris că mi-am umilit mama de ziua ei. O mătușă mi-a cerut să fiu eu mai înțelept. Am trimis un singur mesaj, în care am repetat că nu vrem contact, apoi am blocat numerele.

Tudor s-a născut două luni mai târziu. Mama a aflat de la tata, dar eu n-am sunat-o. Încă mă doare. Câteodată deschid conversația veche și mă uit la ultimul mesaj, apoi las telefonul jos.

Ioana nu-mi cere să nu-mi fie dor de ea. Eu nu-i mai cer să suporte.

Pot să-mi iubesc mama și să nu-i mai deschid ușa, dacă dincolo de ea soția mea începe iar să se teamă?