Soțul meu nu voia să o primesc pe mama în casă după ce am născut. L-am sunat abia când nu-mi mai puteam opri mâinile din tremurat

— Dacă intră maică-ta pe ușa asta, eu plec.

Vlad stătea în hol, cu cheile în mână. Din dormitor se auzea plânsul lui Matei, iar telefonul meu încă arăta apelul încheiat cu mama. Pe bluză aveam lapte uscat. Nu mai știam de când o purtam.

— Atunci pleacă, am spus. Dar întâi schimbă-l. Eu nu mai pot să mă ridic.

Nu ridicasem vocea. Cred că asta l-a speriat mai tare decât dacă aș fi țipat.

M-am așezat pe gresie, lângă coșul cu rufe. Îmi tremurau mâinile atât de rău, încât cu câteva minute înainte scăpasem biberonul în chiuvetă. Din fericire, nu îl țineam și pe copil.

Matei avea șase săptămâni. Eu aveam impresia că nu mai dormisem de șase ani.

La maternitate, Vlad mă ținuse de mână și îmi spusese că vom face totul împreună. Îl crezusem. Îmi amintesc și acum cum îi tremura bărbia când și-a văzut băiatul.

Primele zile chiar încercase. Schimba scutece, încălzea mâncarea primită de la vecina, întreba ce să cumpere. Apoi s-a întors la serviciu și, încet, copilul a devenit treaba mea.

El trebuia să fie odihnit pentru muncă. Eu puteam să dorm ziua.

Numai că ziua Matei adormea pe pieptul meu și se trezea imediat ce îl puneam în pătuț. Între alăptări, scutece și încercările de a-l liniști, ajungeam uneori la prânz fără să fi băut apă.

Într-o marți am găsit felia de pâine pe care mi-o pregătisem dimineața lângă mașina de spălat. Nici nu-mi aminteam când o lăsasem acolo.

Mama locuia la două ore de noi, într-un orășel din Argeș. Lucra la o brutărie și își păstrase câteva zile de concediu pentru după naștere.

— Vin, mamă, gătesc, spăl, țin copilul cât dormi. Nu vin să vă încurc.

Când i-am spus lui Vlad, a lăsat furculița jos.

— Am stabilit că ne organizăm singuri. Nu vreau rude în casă.

— Nu vine în vizită. Vine să mă ajute.

— Și după aia o să ne spună cum să-l creștem. O știi și tu.

Aici nu mințea chiar de tot. Mama avea obiceiul să dea sfaturi fără să fie întrebată. La prima vizită îi spusese că îl ține prea drept și îmi recomandase să înfofolesc copilul, deși în apartament erau douăzeci și cinci de grade.

Îi explicasem. Se supărase puțin, apoi își ceruse scuze.

Vlad, însă, păstrase supărarea ca pe o dovadă că nu trebuia primită prea des.

Am încercat să-i propun trei zile. Apoi doar un sfârșit de săptămână.

— Nu înțelegi că vreau și eu liniște când ajung acasă?

M-am uitat la el. Eu unde trebuia să ajung ca să am liniște?

Nu i-am spus asta atunci. Mi-era rușine că nu mă descurcam. Pe telefon vedeam mame aranjate, copii dormind, bucătării curate. Eu plângeam când auzeam dușul lui Vlad, fiindcă știam că el putea să închidă o ușă pentru zece minute fără să dea explicații.

În seara de dinaintea certei, l-am rugat să stea cu Matei cât mă spălam.

După patru minute a venit cu el la baie.

— Cred că îi e foame.

— Tocmai a mâncat.

— Păi plânge. La tine se liniștește.

Am ieșit cu șamponul încă în păr. N-am mai avut putere să protestez.

A doua zi am ațipit în fotoliu, cu Matei în brațe. M-am trezit brusc, simțind că îmi alunecase cotul de pe brațul fotoliului. Copilul era bine. L-am pus în pătuț și m-am rezemat de perete.

Atunci am sunat-o pe mama.

— Vii? am întrebat.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu știu. Nu mai pot, mamă.

N-a început cu întrebări. Mi-a spus doar că se schimbă și caută o mașină până la autogară.

Vlad a ajuns înaintea ei. Când i-am zis că vine, s-a înroșit.

— Deci ce spun eu nu mai contează?

— Contează. Dar și ce spun eu trebuie să conteze.

A urmat amenințarea lui din hol. Apoi m-a văzut așezată pe jos.

Matei plângea în continuare.

— Ia-l, i-am spus.

Vlad a rămas o clipă nemișcat, apoi s-a dus în dormitor. L-am auzit desfăcând scutecul, deschizând sertare, mormăind că nu găsește body-ul curat.

— În coșul albastru, am răspuns din hol.

Când a ieșit, copilul avea un picior neîmbrăcat.

— De ce nu mi-ai spus că e chiar așa?

Mi-a venit să râd. Un râs urât, de oboseală.

— Ți-am spus că n-am dormit. Ți-am spus că nu apuc să mănânc. Ce trebuia să zic altfel?

S-a uitat spre chiuveta plină, apoi la mine.

— Credeam că toate mamele trec prin asta.

— Și dacă trec, înseamnă că trebuie lăsate singure?

N-a răspuns.

Mama a ajuns cu o sacoșă de mâncare și o geantă mică. Când m-a văzut, a lăsat sacoșa jos fără să-și scoată haina.

— Du-te în pat, Irina.

Vlad s-a tras din ușă.

— Vă rog să nu începem cu reproșuri, a spus el.

Mama s-a uitat lung la el. Am simțit că urmează să spună ceva și am oprit-o.

— Nu vreau ceartă. Vreau să dorm. Și am nevoie să mă ajuți fără să hotărăști în locul meu.

A dat din cap.

Am dormit aproape patru ore. Când m-am trezit, primul gând a fost că se întâmplase ceva cu Matei. L-am găsit în brațele lui Vlad, schimbat și liniștit. Mama încălzea ciorba.

Mai târziu, după ce ea s-a culcat, Vlad mi-a spus că îl speriau cheltuielile. Indemnizația mea întârzia, aveam rata și începuse să facă ore suplimentare.

— Dacă venea mama ta, simțeam că se vede că nu sunt în stare.

— Eu mă simt așa în fiecare zi, i-am spus. Numai că mie nu-mi trece când plec la serviciu.

Nu ne-am împăcat dintr-o discuție. A doua noapte a adormit când îi venise rândul și a trebuit să-l trezesc. M-am enervat. S-a ridicat.

Mama a rămas cinci zile. Noi am stabilit ture, am lăsat curățenia și am sunat medicul de familie. I-am povestit inclusiv despre plâns și despre frica de a rămâne singură cu copilul. Am cerut ajutor și pentru mine.

Acum, când Vlad ajunge acasă, nu mai întreabă dacă am nevoie de ceva. Îl ia pe Matei și mă întreabă dacă am mâncat.

Încă avem zile grele. Dar nu mai accept să le duc singură doar ca să pară că ne descurcăm.

Mă întreb uneori câte femei spun «nu mai pot» și sunt auzite abia când ajung pe podea.