Soțul meu voia să semnez un credit de 150.000 de lei pentru casa părinților lui. Când am cerut să fim trecuți și noi în acte, am aflat cât valoram în familia lor

— Semnează și nu mai face atâta teatru. Oricum, casa asta o să rămână a voastră.

Soacra mea a împins dosarul peste mușama, răsturnând puțină cafea. Dan stătea lângă mine, cu pixul desfăcut. Pe prima pagină era numele meu, iar dedesubt, suma: 150.000 de lei.

— Dacă rămâne a noastră, de ce nu treceți asta în acte?

Elena și-a strâns buzele. Socrul meu, Gheorghe, a închis televizorul.

— Fiindcă încă n-am murit, a spus el.

Atunci m-am uitat la soțul meu. Nu la ei. Așteptam măcar să lase pixul jos.

Locuiam acolo de șapte ani. Veniserăm după nuntă, „până strângem de un avans”. Eu lucram la contabilitatea unui depozit, Dan era electrician. La început puneam bani deoparte. Apoi s-a stricat centrala, s-a schimbat gardul, au crescut prețurile și s-a născut Mara.

Economiile noastre ajungeau mereu în câte ceva ce nu era al nostru.

Aveam două camere la etaj, dar nici acolo nu puteam închide ușa fără explicații. Elena intra să aerisească, să adune rufele, să vadă dacă Mara dormea învelită.

— Nu-i mai da iaurt rece.

— La cinci ani trebuie să știe poezii, nu să stea cu plastilina.

— Iar faci paste? Copilului îi trebuie ciorbă.

Când protestam, Dan mă lua deoparte.

— Las-o, că așa e ea. Nu poți s-o schimbi acum.

Pe mine, în schimb, încerca să mă schimbe zilnic. Să vorbesc mai încet. Să nu răspund. Să înțeleg că locuim în casa lor.

Începusem să mă scuz și când porneam mașina de spălat.

Renovarea a apărut într-o duminică, după masă. Acoperișul avea infiltrații, instalația electrică era veche. Astea erau probleme adevărate. Numai că pe listă au apărut apoi gresie nouă, mobilă de bucătărie și o terasă închisă.

— Voi sunteți tineri, puteți lua credit, a spus Gheorghe. Noi cu pensiile nu ne încadrăm.

Am cerut să discutăm cu un notar despre o cotă de proprietate. Nu voiam toată casa. Voiam să nu plătim ani întregi pentru ceva din care puteam fi dați afară la prima ceartă.

Elena a început să plângă.

— După ce v-am ținut aici, tu ne ceri casa?

Dan n-a spus nimic despre facturile plătite de noi sau despre banii puși la centrală. I-a adus un pahar cu apă.

Trei zile mai târziu, m-a sunat o angajată a băncii să confirme întâlnirea pentru cererea de credit. Eu credeam că încă discutăm dacă ne permitem.

Seara, Dan mi-a spus că doar se interesase.

A doua zi am văzut mesajele, pe telefonul lăsat deschis lângă chiuvetă. Mama lui îi scrisese: „Nu-i mai spune de notar. Spune-i cât economisiți dacă nu plătiți chirie.”

Răspunsul lui era scurt: „O conving eu. Dacă trebuie, îi spun că fără semnătură ne pierdem șansa.”

Am citit de două ori. Mara mă trăgea de bluză să-i desfac o banană. I-am desfăcut-o și i-am pus-o în farfurie. Mâinile îmi tremurau așa de tare că am scăpat coaja.

Dosarul de pe masa din bucătărie a venit în seara aceea.

— Ai vorbit cu mama ta despre cum să mă convingi, i-am spus lui Dan.

A pus pixul jos, în sfârșit.

— Nu întoarce lucrurile. Încerc să fac ceva pentru familia noastră.

— Atunci de ce trebuie să aflu de la bancă?

— Pentru că tu refuzi orice din start!

Elena s-a ridicat brusc.

— Dacă nu-ți convine aici, nu te ține nimeni.

M-am uitat iar la Dan. A oftat.

— Vezi? Iar s-a ajuns la scandal din cauza ta.

Am urcat și am scos două genți. Am pus hainele Marei, actele, medicamentele ei și câteva lucruri de-ale mele. Uitam ce voiam să iau și deschideam același sertar.

Dan a venit în prag.

— Unde te duci? Cu salariul tău crezi că te descurci?

Nu aveam un răspuns sigur. Aveam sora mea, Ioana, care îmi spusese la telefon: „Vino. Vedem mâine restul.”

Am stat la ea șase săptămâni. Apoi am închiriat un apartament mic, departe de grădiniță. Am cumpărat o masă folosită și am amânat să-mi schimb ghetele.

Am depus cererea de divorț după ce Dan mi-a spus că mă primește înapoi dacă îmi cer iertare părinților lui.

Încă mă sperie facturile. Încă plâng uneori după omul care credeam că îmi este alături. Dar când închid seara ușa, nimeni nu intră să-mi spună cum să trăiesc.

Mă întreb dacă am plecat prea târziu. Cât poți să tot lași de la tine, până nu mai rămâne nimic?