„Bunica are nevoie de tine. Dar noi?” Întrebarea fiului nostru ne-a oprit la un pas de divorț

— Dacă ieși acum pe ușă, să nu mă mai întrebi de ce nu-ți vorbesc, i-am spus, ținând ligheanul lângă patul Ioanei.

Fetița noastră vomitase de trei ori. Mașina de spălat se oprise plină cu apă, iar Matei își făcea tema pe colțul mesei, printre medicamente și facturi.

Radu avea deja geaca pe el.

— Mama zice că îi bate inima prea tare. Ce vrei să fac?

— S-o suni. Să întrebi ce tensiune are. Să chemăm salvarea dacă trebuie. Dar uită-te puțin și aici.

N-a întors capul spre pat. Și-a căutat cheile.

Atunci Matei a ridicat ochii din caiet.

— Bunica are nevoie de tine. Dar noi?

Soțul meu a rămas cu mâna pe clanță. Avea privirea aceea nedumerită, de parcă băiatul vorbise într-o limbă străină.

Cu un an și jumătate înainte murise socrul meu. Un infarct, într-o dimineață obișnuită. Soacra mea, Elena, rămăsese singură într-un apartament din celălalt capăt al orașului. Avea diabet, dureri de genunchi și o pensie care abia îi acoperea cheltuielile.

Eu am fost cea care i-a spus lui Radu să meargă mai des la ea.

— Acum are nevoie de tine. Ne descurcăm noi aici.

N-am știut că acel „acum” avea să ne înghită aproape doi ani.

La început mergea seara, o oră. Apoi rămânea să mănânce cu ea, fiindcă singură nu avea poftă. Sâmbăta făcea piața, duminica repara câte ceva. Când îl rugam să schimbe bateria de la chiuveta noastră, spunea că nu mai poate, că e rupt.

Sub chiuvetă țineam un castron. Îl goleam dimineața, înainte să plec la serviciu.

Lucram la recepția unei clinici, în ture. Între două programări sunam la școală, trimiteam indexul la gaze și căutam un instalator. Radu era electrician la o firmă și muncea mult. Nu contestam asta.

Dar și eu munceam. Numai că, după program, munca mea continua acasă și nu se mai termina.

Când Ioana avea serbare, el era cu mama la farmacie. Când Matei și-a scrântit glezna, el îi monta o etajeră. Am mers cu băiatul la urgențe într-un taxi, cu piciorul lui întins peste genunchii mei.

— Puteai să mă suni mai insistent, mi-a zis seara.

Îl sunasem de patru ori.

Banii au fost partea pe care am descoperit-o ultima. Într-o joi, plata pentru masa Ioanei la grădiniță a fost refuzată. Am deschis aplicația băncii, convinsă că era o eroare.

Radu transferase mamei o mie două sute de lei din contul nostru comun.

— I s-a stricat frigiderul.

— Și rata noastră?

— O plătim când îți intră ție salariul.

Nu m-am supărat că îi cumpărase frigider. M-am supărat că hotărâse singur ce putea să mai aștepte la noi.

A trântit un sertar.

— E mama mea. Nu pot s-o las.

— Eu nu-ți cer s-o lași. Îți cer să nu ne lași pe noi.

Câteva zile aproape că nu ne-am vorbit. Copiii învățaseră să ne urmărească fețele înainte să ceară ceva. Asta m-a speriat mai tare decât toate certurile.

În seara cu vărsăturile, Radu a sunat-o pe mama lui din hol. Tensiunea era bună. Îi era frică să adoarmă singură, i-a spus ea după câteva minute.

El s-a așezat pe un scaun, încă îmbrăcat. Eu am plecat cu Ioana la baie. N-am simțit că am câștigat ceva.

A doua zi m-a găsit plângând pe scară vecina noastră, Doina. Coborâsem cu gunoiul și rămăsesem între etaje, cu sacul în mână.

Nu i-am povestit tot. Nici nu trebuia.

— Pot să-i iau eu pe copii mâine de la școală, a zis. Dar voi trebuie să vorbiți cu cineva. Nu numai între voi, că vă învârtiți în aceeași ceartă.

Mi-a dat numărul unui centru de consiliere cu tarif redus. Am ținut hârtia trei zile în buzunar.

Radu a refuzat întâi.

— Acum ne trebuie și psiholog ca să aflu că sunt un soț prost?

— Nu. Ne trebuie fiindcă eu am început să caut chirii.

A tăcut. Apoi m-a întrebat dacă vorbeam serios.

Vorbeam.

La prima ședință, consiliera Sorina ne-a cerut să descriem o zi obișnuită. Radu a vorbit despre serviciu și drumurile la mama lui. Eu am enumerat ce făceam de când suna alarma până când adormeam.

M-am oprit fiindcă mi se uscase gura.

— Nu știam că sunt atâtea, a spus el.

— Sunt aceleași de ani de zile. Doar că nu te mai uiți.

El și-a frecat palmele mult timp. Apoi a spus că, în dimineața când murise tatăl lui, respinsese un apel de la el. Era într-o intervenție la serviciu. De atunci, când suna mama, simțea că trebuie să răspundă și să plece imediat.

Îmi părea rău pentru el. Eram și furioasă. Amândouă încăpeau în mine, deși mă simțeam vinovată pentru asta.

După trei ședințe am mers împreună la soacra mea. Ea a pus cafeaua pe masă și, când a auzit de un program al vizitelor, a început să strângă ceștile neatinse.

— Am înțeles. Sunt o povară.

Radu s-a ridicat s-o ajute, apoi s-a oprit.

— Nu ești. Dar copiii au început să creadă că nu mai vreau să stau cu ei.

Elena s-a așezat încet. Eu îmi frământam un șervețel sub masă.

— Mie mi-e frică noaptea, a spus. Ziua mă mai iau cu una, cu alta.

N-am rezolvat tot atunci. Am stabilit două după-amiezi pentru cumpărături și treburi, apeluri seara și bani puși deoparte împreună pentru nevoile ei. Urgențele medicale rămâneau urgențe, nu subiect de negociere.

Sora ei, Ileana, a acceptat să doarmă uneori acolo. Doina i-a făcut cunoștință cu două pensionare care se întâlneau la centrul din cartier. Prima dată, Elena s-a dus doar ca să nu le supere. Acum își pregătește hainele de cu seară.

Nici la noi n-a mers drept. Radu a mai uitat o promisiune, eu am mai izbucnit înainte să-l ascult. Am continuat consilierea. El a preluat temele cu Matei și două seri cu copiii, fără să mă întrebe unde sunt pijamalele.

Sâmbăta trecută l-am găsit sub chiuvetă, ud pe mâneci. Castronul stătea gol lângă el.

— Cred că acum ține, mi-a spus.

Am rămas în ușă. Nu l-am îmbrățișat imediat. Încă învăț să cred că schimbările astea vor rămâne.

Nu mi-am dorit niciodată să aleagă între mine și mama lui. Mi-am dorit doar să nu mai fim noi cei care puteau aștepta la nesfârșit.