Cu băiețelul nostru în brațe, la urgențe, i-am spus soțului meu: „Nu-ți cer să ne întreții singur. Îți cer să nu mă lași singură”
— Dacă îmi mai spui o dată că exagerez, închid și sun la ambulanță.
Țineam telefonul între umăr și ureche, iar pe Matei îl sprijineam pe piept. Avea șase săptămâni, obrajii fierbinți și un plâns stins, de parcă nici pentru asta nu mai avea putere.
— Ioana, sunt într-o ședință. Ia-i temperatura din nou și vorbim după.
— Are treizeci și opt cu șapte. E prea mic, Radu. Trebuie văzut de un medic.
Am auzit un oftat. Apoi:
— Tu intri imediat în panică.
Mi-a închis.
Am rămas câteva secunde cu telefonul lipit de ureche. Apoi am sunat la 112. Îmi tremurau degetele atât de tare, încât am apăsat de două ori greșit.
Nu începusem așa. Radu fusese omul care îmi aducea covrigi calzi când eram însărcinată și se trezea dacă mă auzea vomitând. Montase pătuțul într-o duminică, în sufrageria apartamentului nostru cu două camere din Ploiești, și îmi spusese:
— O să ne descurcăm noi.
Îl crezusem.
După naștere, lucrurile se schimbaseră pe nesimțite. Eu venisem acasă cu o operație care mă ustura la fiecare ridicare. El venise cu două zile libere și telefonul care suna continuu.
Lucra în vânzări, la un distribuitor de materiale de construcții. Ratele nu așteptau, îmi repeta. Nici indemnizația mea nu intrase încă, iar din economii plătiserăm analize, medicamente și câteva lucruri pentru copil.
Înțelegeam. Tocmai asta mă ținuse multă vreme cu gura închisă: îl înțelegeam pe el înainte să mă întreb cum mai sunt eu.
La început îi ceream lucruri mici.
— Îl ții zece minute, să fac un duș?
— Imediat, termin un mesaj.
Mesajul devenea o convorbire. Dușul meu se muta pe mâine.
Dacă Matei plângea noaptea, Radu se întorcea cu fața la perete.
— La șapte trebuie să fiu în picioare.
Eu nu mai știam când fusesem ultima dată culcată de-a binelea. Adormeam sprijinită de tăblia patului și mă trezeam speriată că îmi alunecase copilul din brațe.
În bucătărie rămâneau farfurii cu mâncare uscată. Rufele curate stăteau într-un lighean, amestecate cu unele despre care nu mai știam dacă erau curate. Mâncam pâine cu brânză deasupra chiuvetei.
Într-o seară, Radu a intrat și s-a oprit în ușă.
— Dar tu chiar n-ai apucat nimic azi?
Aveam un prosop pe umăr și lapte uscat pe tricou.
— Ba da. L-am hrănit. L-am schimbat. L-am adormit. De mai multe ori.
— Nu asta am vrut să spun.
Dar nici nu s-a apucat de vase.
Mama venea când putea, cu autobuzul, după tura de la confecții. Îmi aducea supă într-un borcan și spăla repede ce găsea. Soacra mea, Doina, suna mai des decât venea.
— Bărbații nu se pricep la copii așa mici. Lasă-l, că muncește.
De parcă eu mă odihneam.
În dimineața cu febra, Matei refuzase sânul și era neobișnuit de moale. Când am văzut temperatura, am sunat pediatra. Mi-a spus să mergem imediat la urgențe.
Pe Radu l-am sunat de patru ori până a răspuns.
Ambulanța a ajuns înainte să mă sune el înapoi. Am plecat cu geanta de scutece deschisă și cu papuci de casă. În lift, o vecină m-a întrebat dacă să-i dea de veste mamei.
Atunci am început să plâng.
La spital, o asistentă mi-a luat copilul ca să-i recolteze sânge. Mi-a spus să mă așez, fiindcă eram albă la față.
— E cineva cu dumneavoastră?
— Soțul meu lucrează.
Mi-a fost rușine de răspuns, deși nu făcusem eu nimic greșit.
Radu a ajuns după aproape două ore. Avea ecusonul de serviciu încă prins de cămașă.
— De ce nu mi-ai spus că e chiar grav?
M-am uitat la el. N-am putut răspunde imediat.
— Ți-am spus temperatura. Ți-am spus că mi-e frică. Ce trebuia să mai spun?
S-a așezat lângă mine, dar nu m-a atins.
Medicii l-au ținut pe Matei internat pentru investigații și supraveghere. Din fericire, analizele nu au arătat o infecție bacteriană, iar starea lui s-a îmbunătățit. Am rămas cu el două nopți.
Radu ne aducea haine și mâncare. Îmi scria dacă mai trebuia ceva. Răspundeam scurt. Nu ca să-l pedepsesc. Nu mai aveam de unde.
Când ne-am întors acasă, gunoiul era tot lângă ușă.
Poate pare un fleac. Pentru mine n-a fost.
Am pus geanta jos și i-am spus:
— Dacă lucrurile rămân așa, plec la mama cu Matei.
— Pentru că n-am dus un sac?
— Pentru că și acum trebuie să-ți explic de ce contează.
A deschis gura, apoi a privit spre pătuț.
— Eu muncesc pentru voi.
— Știu. Dar nu-ți cer să ne întreții singur. Îți cer să nu mă lași singură. Și mie mi-e frică, Radu. Numai că eu nu pot închide telefonul.
Mi-au dat lacrimile și m-am enervat pe mine. Voiam să vorbesc limpede, să nu par iar „în panică”.
El s-a așezat pe marginea canapelei.
— Când plânge, nu știu ce să fac. La serviciu măcar știu.
— Nici eu nu știu mereu.
— Mi-e teamă că îl scap. Că fac ceva greșit.
— Atunci înveți cu mine. Nu mă lași să învăț singură pentru amândoi.
Nu ne-am îmbrățișat și nu s-a rezolvat totul în seara aceea. Am stabilit lucruri concrete: cumpărăturile și vasele erau ale lui. Seara, după ce îl hrăneam, prelua copilul ca eu să dorm două ore. Dimineața îl schimba înainte să plece.
La primul scutec pus invers, m-a strigat.
— Vino puțin, nu stă.
M-am ridicat din reflex. Apoi m-am oprit în ușă.
— Desfă-l și încearcă iar. Sunt aici.
A încercat.
Au trecut trei luni. Mai avem seri proaste. Uneori îl prind uitându-se la telefon când vorbește cu mine și îi spun. Dar acum știe unde sunt body-urile, când avem vaccinul și cum plânge Matei când e obosit.
Ieri l-am auzit din baie:
— Hai, măi băiete, mama face duș. Ne descurcăm noi un pic.
Am rămas sub apă până s-a răcit.
Încă mă doare că a trebuit să ajungem la spital ca să mă audă. Voi unde ați pune limita dintre a avea răbdare cu omul de lângă voi și a vă pierde pe voi înșivă?