Mi-am primit fiul și iubita lui însărcinată în apartamentul meu cu două camere. Când au dispărut banii pentru întreținere, am înțeles ce ajunsesem în propria casă

— Pune banii înapoi, Cătălin. Sunt pentru întreținere.

Fiul meu a rămas cu mâna pe clanță. În spatele lui, pe holul îngust, Daria își ținea burta cu amândouă mâinile. Din bucătărie se auzea nepoată-mea lovind cu lingurița în cana cu lapte.

— Nu i-am furat, mamă. Îi pun vineri.

— Ai spus asta și vinerea trecută.

Aveam în palmă plicul gol. Pe el scrisesem cu pixul: „întreținere și curent”. Opt sute de lei. Îi numărasem cu o seară înainte, după ce renunțasem la medicamentele pentru genunchi.

De când murise soțul meu, Gheorghe, învățasem să mă întind cât îmi era plapuma. Pensia, două camere în Berceni și câteva borcane puse toamna. Atât aveam. Dar era liniște.

Când Cătălin m-a sunat că proprietarul nu le mai prelungește contractul, nici nu l-am lăsat să termine.

— Veniți acasă. Ne strângem noi cumva.

Au venit cu patru sacoșe, un televizor și Ioana, fetița lor de patru ani. Daria era însărcinată în cinci luni. Le-am dat dormitorul, iar eu m-am mutat pe canapeaua din sufragerie.

La început mi-a fost chiar drag. Aveam pentru cine să fac ciorbă. Ioana adormea cu mâna în mâna mea. După doi ani de văduvie, casa nu mai trosnea de singurătate.

Numai că sacoșele s-au golit, facturile au crescut, iar promisiunile băiatului meu au început să semene între ele.

Cătălin mai prindea lucrări la renovări. Două zile aici, trei dincolo. Ba nu-l plătea omul, ba se certa cu meșterul, ba drumul era prea lung. Când îl întrebam de bani, îmi răspundea fără să ridice ochii din telefon:

— Ce vrei să fac, mamă? Nu vezi cum e peste tot?

Vedeam. Vedeam și că țigări avea.

Eu duceam fata la grădiniță, făceam piața, găteam, spălam. Daria avea dureri de spate și recomandare să evite efortul. O credeam. Dar mă durea când lăsa farfuria pe masă și trecea pe lângă mine ca pe lângă frigider.

Într-o seară am rugat-o să împăturească rufele.

— Toată ziua îmi dai de înțeles că stăm pe capul tău, mi-a spus.

Am rămas cu ligheanul la șold.

— Te-am rugat de niște prosoape, Daria.

S-a închis în dormitor. Cătălin mi-a spus apoi că o stresez și că nu face bine copilului. Am tăcut. Tot eu, ca proasta, am tăcut.

Îmi spuneam că după naștere se schimbă. Că băiatul meu are nevoie de timp. Îl țineam minte mic, așteptându-l pe taică-său la fereastră, și nu reușeam să-l văd pe bărbatul care trecea acum pe lângă coșul plin fără să-l ridice.

În dimineața cu plicul gol, însă, n-am mai putut.

— Pentru ce i-ai luat?

— Aveam o datorie.

— Ce datorie?

A lovit clanța cu degetele. Daria s-a uitat la el.

— Cătălin, spune-i.

Împrumutase bani de la un fost coleg ca să repare o mașină cu care voia să facă livrări. Mașina era tot în service. Mie îmi spusese că se angajase deja.

— Mi-a fost rușine, a murmurat.

Atunci am început să plâng. Nu tare. M-am așezat pe scaunul de lângă pantofar și mi-am șters nasul cu mâneca.

— Ție ți-a fost rușine să-mi spui. Mie nu mi-a fost rușine să cer la farmacie doar jumătate din tratament, că n-aveam bani de tot.

Daria s-a lăsat greu pe vine lângă mine.

— Eu am crezut că îți dă bani. Așa mi-a zis.

Pentru prima oară, nu ne-am mai privit ca două femei care se încurcă una pe alta în aceeași bucătărie.

În seara aceea am pus facturile pe masă. I-am spus că nu-l dau afară, dar nici nu-l mai întrețin. Avea o lună să găsească un venit regulat. Fără bani luați din sertar. Fără minciuni. Treburile urmau să fie împărțite.

S-a supărat. A ieșit trântind ușa. M-am temut că nu se mai întoarce.

S-a întors după două ore, cu pâine și cu două sute de lei. Restul i-a adus treptat. Acum lucrează într-un depozit. Încă ne certăm, încă trebuie să-i amintesc unele lucruri. Dar plătește cumpărăturile și își duce fata dimineața.

Când s-a născut băiețelul, l-am ținut în brațe fără să promit că fac eu totul.

Îmi iubesc fiul la fel. Dar dacă îl feresc mereu de urmările faptelor lui, îl mai ajut să crească?